Cei trei (Daniel David, Eniko Vincze și Ioan-Aurel Pop) din cei cinci candidați pentru funcția de rector în jurul cărora s-a constituit întâlnirea de aseară și-au demarcat net propriile poziții subliniind cu fermitate diferențele indiferente dintre programele lor manageriale. Cu elocvență au fost aruncate în discuție toate cuvintele de ordine ale discursurilor la modă azi pe întreg spectrul politic de la stânga radicală la dreapta. S-a vorbit deci de necesitatea de a avea o atitudine “proactivă”, de “multiversitate,” de vremurile “neoliberale” pe care le trăim, de “clasamentele Shanghai”, de “top 500”, de necesitatea unor “parteneriate sociale”, de tradiția pe care Universitatea “Babeș-Bolyai” o poartă în spate și pe care ar trebui să și-o asume cu “demnitate”, de “universitatea universitarilor” și alte bla-bla-uri exhaustivându-se astfel întregul arsenal de ancore emoționale și făcând imposibil ca alegătorii să nu se regăsească măcar în parte dacă nu în totalitate în discursul unuia dintre candidați.* Asta cu atât mai mult cu cât aceste ancore au fost aruncate cu o măestrie retorică demnă de oratorii greci. De pildă, doamna Vincze și-a început discursul declinându-și statutul dublu minoritar sau dublul statut minoritar, ca femeie și ca maghiar într-o limbă română vădit chinuită. Atâta autenticitate e o pavăză bună în fața tentației de a te întreba cum se face totuși că este profesor universitar (și nu conferențiar sau, pe Zeus, lector ori asistent) la linia română (și nu maghiară) a uneia dintre cele mai vizibile facultăți din universitate (Studii Europene). Unde mai pui că în ultimii ani a mai fost și membru în senat.

Cu franchețea-i caracteristică Daniel David și-a asumat rolul de evaluator neutru al situației în care se găsește universitatea noastră azi. Din această poziție ne-a vorbit, pe de o parte, de necesitatea și, pe de alta, de oportunitatea internaționalizării instituției noastre. Într-adevăr, scăderea ratei natalității începând cu anii 90 are ca efect scăderea populației școlare și atrage după sine ca și consecință reducerea locurilor de muncă a unora dintre noi. Din nou, într-adevăr, dacă Iranul, Slovenia, Ungaria și multe alte țări cam de același calibru ca și a noastră au universități internaționale, de top 500, ce atrag un număr considerabil de studenți străini noi de ce nu am face-o. Dincolo de necesitate și de oportunitate însă ar trebui să ne putem și câteva întrebări cu privire la posibilități. Câți oameni avem în fiecare departament capabili să țină un curs într-o limbă de circulație internațională? Dacă abordăm situația cu sinceritate vom vedea că nici măcar numărul celor capabili să citească un text de specialitate într-o limbă străină nu e foarte flatant, în exprimare liberă majoritatea fiind la nivel de “ză dacs com from ză tracs”.

Iar domnul academician Ioan-Aurel Pop, decanul de vârstă al celor trei prezenți, dar totuși copilul prodigios al Academiei Române a cărei medie de vărstă este de 82 de ani, ne-a ținut un discurs atât de plin de înțelepciune încât din el nu ne mai aducem aminte nimic. Cu excepția formei sale receptaculare, khora-ice, deschise la orice și atotconținătoare, un discurs ce poate suporta orice corecție și acomoda orice critică s-ar formula înpotriva lui. Sau, mai bine spus, un discurs atât de volatil încât împotriva sa nu se poate formula cu adevărat o critică. Să fie ăsta și motivul pentru care domnul academician aplauda copios fiecare intervenție a contracandidaților săi? A-ți aplauda oponentul – acesta este gestul politic prin excelență, gestul prin care îți mărturisești limitele dar și superioritatea față de cel pe care îl aplauzi căci prin asta dovedești diponibilitatea ta de a-ți corecta vederile, de a te schimba, de a te adapta situației, de a face ce trebuie pentru a face față situației, adevărata calitate politică în timpurile noastre atât de imprevizibile. Lucrul acesta te face să te întrebi dacă nu cumva există un staff de campanie în spatele domniei sale? Și cine dar mai ales de ce ar face parte din acest staff? Întrebare legitimată și de faptul că la intrarea în sală se împărțeau pliante cu o concepție grafică decentă și printate pe hârtie de bună calitate.

Desigur, pentru că vorbim de o “campanie electorală” în România, deci inevitabil à la roumaine, s-ar putea vedea în spatele acestor rânduri un partipris al autorului pentru unul dintre programele manageriale ale unuia dintre cei doi candidați absenți. Pentru a ne scuti cititorii de la asemenea reflecții inutile vom spune explicit că cei doi candidați absenți aseară ni se par opțiuni la fel de bune sau de rele ca ceilalți trei prezenți. În condițiile în care niciunul dintre aceștia nu este vreun star academic în UBB nu poți să nu te întrebi de ce ar pierde oportunitatea de a se face cunoscuți, de a interacționa cu publicul elector și de a-și apăra politicile manageriale în fața criticilor aduse de ceilalți candidați? Sau dacă nu cumva au motive întemeiate să vadă dezbaterea de aseară perfect inutilă?

Oricum ar sta lucrurile avem o certitudine: pentru următoarele săptămâni se anunță vremuri interesante…