sursă foto: Facebook
Sâmbătă seara, hipsterii bucureşteni aveau o alegere destul de grea de făcut: să meargă în Control, la party-ul de final al Bucharest Pride sau în Kran, la concert Adrian Minune and Band, organizat de cei care sunt responsabili şi pentru festivalul Outernational Days. Eu am ales varianta a doua, asta deoarece fusesem cu câteva seri înainte la Macaz şi la jumătatea piesei „Jumătate tu, jumătate eu” am avut revelaţia că trebuie să îl văd live pe Adi Minune.
În documentarul făcut de Antena 3, despre fenomenul manelelor care a luat din nou amploare în ultimii ani în Bucureşti, vedem imagini savuroase cu Adrian Minune şi Guţă invitaţi la Naşul, alături de George Pruteanu. Aceştia îi cântă: „ne interesează banu’ şalalalalalala, nu părerea lui dom’ Pruteanu, şalalalalala”. Adică să ne lase elitiştii în pace, cu părerile lor cum că manelele erodează spiritul. Sâmbătă seara puteam cânta şi noi că ne interesează fun-ul, nu părerea lui domn Pruteanu. Chiar dacă mai pe la început când am fost expuşi la manele despre care „ştiam” că sunt pentru inculţi, în mintea mea şi probabil şi a altora s-a născut o disonanţă cognitivă, aceasta a fost rezolvată simplu: nu numai acceptând manelele ca formă de artă ci şi îmbrăţisând acest tip de artă.
Bun, am ajuns în Kran când încă erau pe scenă etiopienii de la Hailu Mergia şi deşi era mişto ce făceau ei, cam aşteptam să se termine, pentru a intra Adrian Minune şi trupa. Ce miracol, ce minune când Adrian Minune a sosit în sfârşit pe scenă! L-am întâmpinat cu mult entuziasm, ba chiar i-am invadat spaţiul personal, spre nemulţutimirea bodyguard-ului care ne împingea ca să nu mai stăm fix în sufletul lui. „Vreţi ceva vechi sau ceva mai nou?” ne-a întrebat Adi, şi bineînţeles că nostalgia şi-a spus cuvântul, iar Adrian a băgat clasica „Aşa sunt zilele mele”. Cum îi stă bine unui lăutar, Adrian Minune este un maestru în a combina melodii de suflet cu piese de petrecere, astfel ne-am şi înecat amarul în „E noapte şi e târziu” şi am şi dansat din buric pe „Bambina” sau „Toate purişancele”. Unul din highlight-uri a fost cunoscuta „Ederlezi” care a sunat mai ceva ca la Bregovic, iar o altă surpriză, cel puţin pentru mine, a fost faptul că a cântat „Saint-Tropez”. Eu ştiam că colegul lui de breaslă, Salam, se ocupă cu din astea, dar şi Minune a făcut-o cât se poate de bine. Cred că s-a abătut un fenomen de coliziune astronomică asupra României, şi „Saint Tropez” se auzea stereo atât din Cluj, unde avea Salam concert, cât şi din Bucureşti.
Problema a fost că pe când ne-am încins şi, credeam eu, petrecerea era în toi, Adrian Minune anunţă că urmează ultima piesă. Au mai venit din public unul, altul cu şpagă la el, dar concertul nu s-a mai întins foarte mult, durata lui de maxim o oră fiind unul din punctele mai slăbuţe ale concertului. Speram să aud o „Jumătate tu, jumătate eu”, un „Chef de chef”, mai mult decât doar refrenul la „O, viaţa mea” dar din păcate va trebui să aştept până la urmatorul concert.
Fiecare multime cu artistii pe care-i merita…
Atâta putem…