Interviu cu echipa La Terenuri despre PlayMănăștur apărut în ‘Entropie, volatilitate’, volum coordonat de Andreea-Livia Ivanovici, publicat de Arhitext în toamna lui 2014.

Andreea-Livia Ivanovici (Arhitext): Care este pe scurt  povestea proiectului şi care a fost motivaţia pentru care aţi ales să îl realizaţi?

Silviu Medeșan (arhitect): Ideea proiectului a venit încă din 2010, când Balleto Civile – o companie de performing arts italiană – a fost invitată de Colectiv A în cadrul festivalului Temps d’Images de la Cluj. Ei au fost cei care au iniţiat proiectul Landscape Choreography (www.landscapechoreography.eu) implicând actori locali din 3 oraşe europene foarte diferite: Taranto (Italia), Cottbus (Germania) şi Cluj. Proiectul încurajează practici colective de grădinărit urban şi experimentează un mod inedit de a aborda spaţiile comune prin metodologii interdisciplinare care integrează artă în spaţiu public, peisagistica, arhitectură, arta performativă şi analiza socio-antropologică. La Cluj acest proiect a fost lansat la sfârşitul lui 2012, când,  împreună cu partenerii noştri, am ales ca teritoriu pentru acest experiment cel mai dens cartier clujean, concentrându-ne pe zona La Terenuri. Începând din mai 2013, am lucrat împreună cu locuitorii zonei, dar şi cu diverse asociaţii clujene sau cu Primăria Cluj-Napoca la activarea zonei prin programe culturale, activităţi de grădinărit, ateliere pentru tineri şi ateliere de urbanism participativ intitulate sugestiv “Learning from Mănăștur”. Anul acesta, în cadrul acestor ateliere, am demarat un proiect curajos de amenajare DIY a unui parc temporar în această zonă, denumit PlayMănăștur.

LI:  În contextul în care explozia de informaţie, noile media de comunicare şi tehnologia, ne fac sa trăim aparent într-un acum continuu şi foarte intens, un acum care ne acaparează şi ne fascinează, proiectul vostru pare să răspundă, prin arhitectură, exact acestui acum şi aici. Ce semnificaţii aduce şi ce presupune practic să adaptezi arhitectura pentru a răspunde pe moment unei viziuni a omului în timpul său prezent, acum şi aici?  Care ar fi unele din instrumentele arhitecturale (si poate chiar din afara arhitecturii) cu care aţi ales să lucraţi, în acest context?

SM: Mai departe o să mă refer mai ales la implicaţiile şi metodologia pe care am experimentat-o lucrând la proiectul PlayMănăștur şi care foloseşte concret unele instrumente specifice arhitecturii şi urbanismului. Ceea ce resimt ca arhitect implicat într-o echipă cu adevărat multidisciplinară (peisagişti, antropologi, activişti, utilizatori etc.) este o anumită greutate de a mă relaţiona global la un proiect care, în definitiv, va fi construit şi folosit de aceași oameni. Ceea ce vreau să spun este că e foarte greu şi în acelaşi timp, mult mai incitant, să nu lucrezi doar cu arhitecţi şi să ajungi la consens evitând ierarhia. Am observat că, în general, arhitecţii sunt foarte speriaţi de contactul 1:1 cu viitori ‘beneficiari’ ai spaţiului pe care ei îl imaginează şi îl re-prezintă. Cred că în practica curentă nu ne folosim destul de acest contact care poate fi inconfortabil pe moment dar, în acelaşi timp, revelator şi constructiv pentru evoluţia proiectului. Alt punct critic pentru arhitecţi este (re)prezentarea propunerilor, care în cazul nostru este vitală. Nu cred că suntem destul de conştienţi de interfaţa cu viitori utilizatori. Noi am încercat să trecem aceasta barieră lucrând cu machete şi imagini din satelit la scara cât mai mare, încercând să implicăm locuitorii inclusiv în producerea acestor modele, nu doar în construirea obiectelor finale. Ceea ce este şi mai important pentru evoluția proiectului este revenirea asupra propunerilor, integrând feedbackul ‘userilor’ şi învăţând din know-how-ul lor (apropos de “Learning from Mănăștur”).

LI: Voi jucaţi 2,3 sau chiar 4 roluri în cadrul acestor proiecte de arhitectură experimentală: arhitect, comanditar, constructor, beneficiar. Implicarea voastra personală în proiect este în aceste condiţii mai mare decat în cazul arhitecturii în care arhitectul îşi joacă doar propriul rol. Pe de altă parte însă vorbim despre o arhitectură deschisă cât mai mult către spaţiul public şi către utilizatorii săi, o arhitectură al cărei succes depinde de cât de mult reuşeşte să se lase pradă intervenţiei şi (sau) participării sociale. Cum reuşiţi să mediaţi între experienţele voastre profesionale, personale şi demersul proiectului de activare a spatiului public?

SM: Pentru PlayMănăștur am construit o metodologie de lucru pornind de la experienţa noastră de aproape 2 ani în teren. Pentru atelierul Learning from Mănăștur #2 (când am iniţiat amenajarea parcului) am creat 2 echipe: una care lucrează cu spaţiu (arhitecţi, peisagişti) şi una care lucrează cu oamenii din teren pornind de la nişte întrebări cheie şi provocându-i să deseneze hărţi mentale ale zonei. La sfârşitul zilei am avut şedinţe în care încercam să punem cap la cap ceea ce culegeam din teren. După o săptămână de lucru am produs modele şi imagini ale obiectelor rezultate pe care le-am amplasat pe o captură din satelit a zonei La Terenuri la scara 1:100, evitând pe cât posibil abstractizarea reprezentărilor. Au urmat 2 zile în care ne-am mutat cu macheta în punctele cele mai aglomerate din vecinătatea zonei La Terenuri, încercând să provocăm reacţii ale trecătorilor. În urma feedbackului dat de ei ne-am reîntors asupra machetei şi am integrat ideile lor în proiect. Diferenţele între practica curentă şi ceea ce experimentăm noi acum poate fi cuantificată de fiecare în parte.

LI: Intervenţia pe care aţi realizat-o se încadrează într-un demers mai amplu al unei arhitecturi experimentale temporare în spaţiul public, ca fenomen deja globalizat al arhitecturii contemporane. Este o arhitectură care mai întâi acţionează pentru a provoca apoi răspunsuri din partea celor care participă la experiment şi care de asemenea dă naştere unor noi întrebări. Care sunt cele mai importante răspunsuri pe care voi le-aţi aflat, dar şi care sunt întrebările cu care aţi rămas după realizarea acestui proiect?

SM: Proiectul La Terenuri e departe de a fi realizat, de aceea avem mai multe întrebări decât răspunsuri: cum provocăm reacţii ale locuitorilor privind organizarea propriului spaţiului, cum îi facem să conştientizeze că sunt responsabili de el chiar dacă e folosit în comun, cum ajungem la grupuri cât mai diverse, cum îi implicăm în luarea de decizii privind amenajarea zonei sau designul mobilierului urban, cum păstrăm relaţia cu cei care vor să se implice, cum îi provocăm pe cei mai timizi etc?

Denisa Nistor (activistă): Spațiul respectiv e într-o continuă schimbare oricum, cu atât mai mult de când intervenim și noi. Probabil cel mai însemnată reacție a fost să vedem cum în momentul în care există acțiune în zonă, când se petrece ceva – fie că e eveniment sau doar o întâlnire – locuitorii din zonă, curioși fiind, vin, întreabă și ajung să participe și să folosescă spațiul mult mai mult. Din toate interacțiunile cu locuitorii zonei îmi dau seama că ei simt nevoia amenajării acestui spațiu ca să-l poată folosi pe viitor dar nu se simt capabili să facă asta ei înșiși, singuri. Mai mult, ei nu simt că ar avea dreptul la intervenții în acest spațiu care stă abandonat pentru a și-l face mai prietenos, mai confortabil. Sper ca odată ce se conturează o infrastructură care să încurajeze socializarea și componenta de loisir să fie folosită cu atât mai mult de mănăștureni.

Întrebările care încă mi le pun sunt mai ales de tipul „cât ar trebui sau cât avem dreptul să intervenim noi – ca și outsideri care au o oarecare pregătire într-un anumit domeniu – în conturarea dorințelor mănășturenilor pentru zona La Terenuri? Oare nu sunt ei cei care știu cel mai bine de ce au nevoie acolo? Și, desigur, acesta e și demersul nostru – întâi întrebăm, dar cred ca o oarecare influențare, oricât lucrăm să o minimizăm, tot avem asupra a cum se petrec lucrurile în final.

LI: Fiecare dintre proiectele româneşti prezentate în paginile acestui număr manifestă o direcţie specifică de abordare şi de raportare – “aici şi acum” – la o anumită realitate a spaţiului public, realitate care rezultă din transformările rapide şi din direcţii extrem de diverse pe care societatea contemporană le traversează. Care ar fi pe scurt direcţia specifică pe care aţi urmărit-o în proiectul vostru?

SM: Vrem să demonstrăm că spaţiul public se poate construi treptat, cu aportul fiecărui utilizator. În acest fel, el va fi mult mai asumat, mai uşor re-apropiat şi folosit mai responsabil ca un bun comun.

LI: Cred că fiecare direcţie are o abordare destul de personală şi este ancorată puternic în prezent. Şi aceste 2 atribute fac ca intervenţia arhitecturală să fie mai uşor asimilată de către cei care intră în contact cu intervenţa voastră. Însă cred că în acelaşi timp reacţia lor este mult mai deschisă tocmai datorită caracterului temporar al intervenţiei. În aceste condiţii v-aţi gândit cum ar putea fi abordate probleme similare într-o arhitectură neexperimentală? Ce pre(mize) poate aduce arhitectura temporară experimentală în sfera arhitecturii neexperimenatele, a arhitecturii realizate în urma unei comenzi clare primite de la client, pentru ca aceasta din urmă să-şi redescopere puţin câte puţin poziţia în şi faţă de societate? Este o astfel de relaţie, să-i spunem de “învăţare”, din direcţia arhitecturii experimentale către arhitectura „cealaltă”, posibilă?

SM: Direcţia este clară: temporarul şi permanentul se completează. Atitudinea top-down poate învăţa din experimentele de genul La Terenuri. Cu timpul se pot gândi proiecte pe termen lung care integrează inteligent contextul, ştie să profite de el. Cred că vremea urbanismului tabula rasa a cam dispărut şi vine vremea unei atitudini mai modeste faţă de istoriile pe care arhitectul sau urbanistul le descoperă la faţa locului. Vremea superstarurilor care îşi fac corecturile în avion nu se va întoarce curând, cel puţin nu pentru arhitecţii tineri care au pierdut acest zbor.

LI: Ce m-aţi întreba voi pe mine acum legat de tema numărului sau de ce nu de una din întrebările pe care vi le-am pus?

SM: Cum credeți că presa de arhitectură din România ar putea să promoveze și mai mult în cadrul breslei practici alternative de tipul La Terenuri? Vă mărturisesc că deși am aplicat cu proiecte din cadrul La Terenuri la liniile de finanțare O.A.R. (consecutiv în ultimii 3 ani) și U.A.R. (în 2014), nu ni s-a acordat niciodată vreo finanțare, argumentul juriului fiind aproape de fiecare dată ba că proiectul este prea ‘social’, ba prea ‘local’. Reticența aceasta a arhitecților față de experiment mi se pare cel puţin ipocrită: sunt foarte frumoase, în poezia lor, genul ăsta de intervenții dar când putem să ne implicăm realmente în producerea lor, ne retragem în bula noastră de arhitectură pură pe care o întâlnim la nenumăratele anuale, bienale și trienale. Nu înţeleg cum vrem să fim luaţi în serios în societate când noi ne retragem cu laşitate atunci când avem ocazia să ne ‘mânjim’ cu ‘social’ şi ‘local’. (n.r.: răspunsul editorului la această întrebare poate fi citit doar în publicația Arhitext ‘Entropie și volatilitate’)

LI: Care sunt concluziile pe care le-aţi tras în urma colaborării cu ceilalţi actori implicaţi în realizarea şi desfăşurarea proiectelor? Cum vă vedeţi implicaţi în viitoare colaborări şi de ce nu chiar reţele de arhitecţi care împărtăşesc aceeşi preocupare a arhitecturii experimentale, temporare, participative sau implicate social (la nivel naţional)?

SM: Încet, încet ne cablăm la astfel de reţele internaţionale prin oportunitațiile oferite de diferite linii de finanţare care marşează tot mai mult pe responsabilizarea cetăţeanului şi implicarea lui directă în gândirea spaţiului pe care îl va locui alături de ceilalți. Ceea ce ni se pare important este activarea unor actori cât mai locali şi legarea lor în reţele naţionale şi internaţionale care să formeze o platformă de învăţare şi diseminare. Cred că implicarea arhitecţilor în astfel de proiecte multidisciplinare ar avea beneficii atât în rezolvarea crizei identitare a tânărului arhitect cât şi pentru realizarea unor proiecte mult mai ancorate în realităţile sociale, culturale și economice actuale.

LI: Ce anume din experienţa acumulată credeţi că aţi putea folosi în construirea unui scenariu pe termen lung pornind de la proiectul pe care l-ati realizat? Aţi gândit deja un astfel de scenariu?

SM: De obicei proiectele europene fiind finanţate de-a lungul câtorva luni, nu reuşesc să rezolve mare lucru din ceea ce îşi propun. Ele devin doar liste de obiective bifate şi care nu au sustenabilitate în teren. Există o neîncredere generală față de astfel de proiecte ale ONG-urilor care vin şi pleacă folosindu-se de cuvinte cheie care dau atât de bine în textul unei aplicaţii: comunitate, cultură locală sau participare. Noi am vrut să depășim această practică şi să aplicăm în teren ceea ce am citit în teorie, să testăm realmente în teren. Este logic că lucrurile nu se pot schimba într-un an, vorbim despre mentalităţi sociale, metehne moştenite, un anumit mod de complacere în pasivitate. Nu e uşor să lucrezi cu această realitate. Totuşi, noi n-o să stăm la nesfârşit în Mănăștur, la un moment dat o să simţim că e cazul să ne retragem. Nu ştim însă când o să vină acest moment, dar sunt sigur că vom fi învăţat foarte multe lucruri până atunci.

august 2014

Proiect: PlayMănăștur 2014

Locatie: Cluj-Napoca, cartierul Mănăștur, zona La Terenuri

Echipa: Laura Panait (antropolog), Silviu Medeșan (arhitect), Bogdan Buta (activist), Oana Burlă (peisagistă), Ieva Lange (antropolog), Ioana Groza (peisagist), Andrei Tompa (practicant parkour), Diana Galoș (arhitect), Denisa Nistor (activistă), Ani Mărincean (activistă), locuitori din zonă.

Finanțator: Fundația Comunitară Cluj –  prin intermediul Cercului de Donatori Clujeni.

Anul desfășurării proiectului: aprilie 2014 – în desfășurare

Fotografii: Ioana Groza, Oana Burlă, Silviu Medeșan