Clujul în pelicule: Adrian Sitaru, Ilegitim

ilegitim

Ilegitim are toate calităţile banale ale filmului de artă românesc făcut după anul 2000, plus una mai puţin obişnuită: e deliberat provocator. La premiera de la Cluj, regizorul Adrian Sitaru declara că el nu face filme cu mesaj. Şi-atunci, ce poate fi acest film despre incest ajuns parcă pe neaşteptate în cinematografele româneşti? Fără îndoială, e un film despre norme (le recunoaştem în comportamentul personajelor din film, o familie middle-class românească) şi despre cei care le încalcă. Gestul oarecum unic al lui Sitaru e acela de a ieşi din limitele naraţiunii obişnuite despre legi sociale şi transgresori (în care, cu cât cei din urmă sunt mai previzibil pedepsiţi, cu atât e subliniată mai tare norma, fie ea justă sau injustă) şi de a pune în scenă un final care lasă spectatorul descumpănit. După standardele obişnuite, Ilegitim ar trebui să fie o dramă sau, dacă personajele sunt văzute după optica romantică a sentimentului care e mai puternic decât orice normă sau raţiune, chiar o tragedie. Cu astfel de filme (vezi segmentul lui din omnibus-ul Lost and Found, dar şi lungmetrajul Delta) şi-a stabilit regizorul maghiar Kornél Mundruczó un fel de semnătură auctorială acum aproape un deceniu. Sitaru nu lucrează însă cu ambiguităţi, cu lucruri pe jumătate spuse, aşa cum făcea Mundruczó. Pe el pare să-l intereseze mai degrabă efectul epatant, pe care şi-l revendică însă ca un autor: el doar deschide discuţia, de restul se ocupă spectatorii. (Poate despre acest tabu ultim în cinemaul românesc, cel al neasumării unui mesaj, ar trebui cineva să facă un film.) Şi provocarea funcţionează: Ilegitim trece cu mult dincolo de subiectele delicate cu care cinemaul de autor recent a mai flirtat în România pe ici, pe colo, cum ar fi homosexualitatea sau avortul. Spune însă acest film şi altceva, dincolo de faptul că arată o normă du degetul şi apoi o face praf în faţa publicului, lăsându-l pe acesta să se descurce cu concluziile?

Răspunsul simplu ar fi acela că ar putea, dar n-o face până la capăt. Cu riscul de a pierde un pic din coerenţă, Ilegitim ar putea fi redus la trei secvenţe: cea de început, care stabileşte toate temele, minus cea a incestului, oricare moment ulterior în care incestul e în pericol de a fi descoperit şi finalul. Începutul filmului e şi partea lui cea mai impresionantă. La masă, membrii unei familii trec rapid cam prin toate temele cu care ne-a obişnuit Noul Cinema Românesc. Se începe într-o notă comică, cu vorbele înţelept-sforăitoare ale capului familiei, Victor Anghelescu (interpretat de Adrian Titieni), pe care copiii lui nu prea le iau în serios. Apoi, fiica lui, Sasha (Alina Grigore), face o aluzie la autoritatea lui; el ar fi, sugerează ea, un soi de bărbat tipic al familiei româneşti pe stil vechi, cel care ia singur deciziile. Băiatul lui, Cosma (Bogdan Albulescu), care i-a călcat pe urme şi a devenit la rândul lui medic, îl întreabă apoi din senin dacă i-a declarat autorităţilor pe cei care voiau să facă avort în timpul comunismului, aşa cum apare într-un act oficial. De la comunism şi avort, discuţia trece pe nesimţite la problema afecţiunii paterne, atunci când tatălui îi scapă la nervi vorba că de fapt copiii mai mici ar fi odrasle aduse pe lume aproape accidental. Când fiii şi tatăl încep să se ia la harţă de-a binelea, se aud dintr-o parte şi din alta reproşurile tipice: unde e respectul? bine, bine, dar unde e modelul părintesc? Toată această scenă e în principiu neverosimilă: se trasează foarte bine graniţele între generaţii, dar e limpede şi că scenariul semnat de Sitaru şi de Alina Grigore comprimă ani de resentimente mocnite într-un singur moment simbolic. Dacă acest exemplu de teatru filmat funcţionează însă destul de bine, acest lucru se întâmplă din cauza felului în care prima scenă se leagă de majoritatea celorlalte din film. De pildă, se discută la început despre autoritate, iar atunci când Cosma se oferă mai târziu s-o ajute pe Sasha, trecând peste voinţa tatălui, dar şi peste cea a fetei, revin din nou temele mari ale filmului – puterea tatălui, dar şi poziţia subordonată a femeilor în familie. Se simte în Ilegitim un fel de ambiţie de a spune totul despre familia Anghelescu. Luate însă individual, scenele cu două-trei personaje din restul filmului nu spun totuşi mare lucru: se văd repetiţiile, se resimt diluările (există digresiuni comice, în care Sitaru se repetă auctorial, punând în scenă, ca în Colivia sau în Domestic, relaţiile personajelor cu animalele lor de companie), iar discuţiile despre incest între cei doi fraţi par simpluţe şi improvizate. Filmul pare mai dinamic decât obişnuitele drame ale NCR-ului dintr-un motiv pur tehnic: Sitaru nu refuză montajul în interiorul unei scene, ba chiar permite uneori camerei să reacţioneze la spusele câte unui personaj, să se apropie de el, ca şi cum acesta tocmai i-ar fi atras atenţia. Acest stil mai fluid e folosit însă tot în spaţii închise, de unde şi impresia puternică de teatru ceva mai bine accentuat. Iar problema cea mai mare rămâne maniera evazivă cu care îşi Sitaru îşi tratează până la urmă subiectul principal: o fi acesta un film despre incest, numai că incestul e arătat, discutat în grabă şi băgat iar sub preş din cauza finalului brusc. Şi-atunci, cu ce rămâne spectatorul? Cu câteva seturi de opinii – cele ale adulţilor trecuţi prin comunism, de care se râde pentru că sunt cam învechite, cele ale adulţilor maturizaţi după ’89 (personajul Cosma), ceva mai pragmatice, dar tot intempestive, şi cele ale generaţiei 20+, care au virtutea de a nu fi uniforme, dar sunt aranjate după logica lui „noi vs. ei”. De aceea, s-ar putea spune că Ilegitim e un film bun despre generaţii – al nu ştiu câtelea film despre acest subiect, fiindcă mai toţi regizorii care au încercat să se delimiteze de un „cinema al lui Puiu, Mungiu şi Porumboiu” au făcut câte unul. Altfel, filmul lui Sitaru e mai cuminte decât pare; rămâi după el cu impresia că a fost comis un gest important şi subversiv, dar în fapt semnificaţia lui e aceeaşi cu cea a unui stencil mediocru – a fost vandalizată faţada burgheză şi tradiţională, dar artistul nu-i de găsit şi rămâne vizibil doar mesajul ambiguu şi (în limitele unei provocări) destul de convenţional.

Unde puteţi să-l vedeţi: pentru încă vreo două-trei zile, la Cinema Victoria şi F. Piersic

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2025 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress