La zece ani de la promiţătorul Ryna, Ruxandra Zenide face un spectaculos pas înapoi cu Miracolul din Tekir. Această coproducţie româno-elveţiană cu pretenţii de profunzime bifează cam toate trăsăturile esteticii de bâlci a cinemaului românesc al anilor ’90 – sunt aici două-trei atracţii, dar şi vorbe aruncate întâmplător şi multă plictiseală. Printre atracţii, se numără câteva clădiri şi locuri care dau bine pe film (cazinoul din Constanţa, rebotezat Hotel Tekir, sau situl vulcanilor noroioşi din Buzău) şi o decapotabilă roşie, care aduce a caleaşcă boierească în lumea imaginară şi mitologizată a filmului. Miracolul din Tekir ar vrea să pună în scenă, cu ajutorul acestor obiecte şi locuri ornamentale, o poveste despre credinţă şi magie, dar nu reuşeşte să scoată la suprafaţă decât o anumită incapacitate a fantasticului făcut în România de a se desprinde de formule. Geografia imaginară a filmului e din acest punct de vedere un fel de standard local: avem un hotel, care înlocuieşte conacul obişnuit, şi un loc misterios, sacral, în vecinătatea lui, avem oameni superstiţioşi (cei din popor) şi sceptici (de obicei, cu o treaptă mai sus social).

Şi cu locuri aşa comune s-ar fi putut spune până la urmă o poveste decentă. Scenariştii filmului (Zenide şi Alex Iordachescu, ajutaţi la dialoguri de Doina Ruşti) au vrut însă să imprime un ton oficial şi poetic întregii tărăşenii. Şi uite aşa, Mara, o fată simplă, crescută la malul mării (şi interpretată Dorotheea Petre), spune: „Dar ghiolul nu m-a înghiţit. Fiecare bucăţică din mine era vie şi fericită”. Din aceleaşi motive, un dialog între Mara şi gazda ei romă curge lin ca o discuţie de teatru sau ca una de pe străzile unui oraş mare: „Unde ţi-e barosanca?/ A plecat./ Vinde-mi calul./ A plecat şi el”. La acest „a plecat şi el”, întreaga dramă devine comedie involuntară. Nu mai contează cât de tare se străduieşte directorul de imagine Hélène Louvart să creeze un fundal pentru această poveste care se joacă ireverenţios cu simboluri religioase (o fată rămâne însărcinată din senin şi nici preotul local nu se poate hotărî dacă e vorba de o minune divină sau de o minciună bine ticluită). Dincolo de lanurile foşnitoare sau de vulcanii care au un fel de prezenţă monstruoasă şi ameninţătoare în film, Miracolul din Tekir n-are mare lucru de spus despre personajele lui. Ele simt, se miră, caută să înţeleagă, dar fără umor şi fără o fărâmă de personalitate. Presărate ici-colo, ne sunt oferite nişte momente simbolice (femei intră în noroiul vulcanilor ca şi cum ar participa la un ritual, un preot îşi găseşte înlocuitorul spiritual pe malul mării), dar toate acestea sunt puse ca într-o vitrină, izolate de ritmurile vieţii de zi cu zi. Poate singurul merit al acestui film e acela de a oferi nişte roluri un pic diferite de cele cu care ne-am obişnuit unor actori pe care i-a consacrat cinemaul realist românesc – dar nu Dorotheei Petre, care e în Miracolul din Tekir tot un soi de fiică a mării şi a ghiolului, ca în Ryna, ci Mirelei Oprişor şi lui Bogdan Dumitrache. Altfel, Ruxandra Zenide face în Miracolul din Tekir un tip de cinema de care am crezut (prea repede, se pare) că am scăpat definitiv.