sursă foto Facebook

Festivalul de film horror si fantastic de la Biertan a devenit un must pentru mine și prietenii mei, doamna Cândea la care ne cazăm de obicei primindu-ne și anul acesta la ea acasă, cu brațele deschise și nelipsita vișinată. Ceva mai restrâns si mai intim decât în anii precedenți, fără vedete și fițe, Lună Plină a strâns un public dornic să vizioneze filme de gen și să participe la deja tradiționalele activități precum comics workshop, ghost-hunt, trivia, sculptură în pepeni.

Joi seara comuna Biertan era încă liniștită, singurii vizitatori în afară de noi fiind participanții la Tabara PUMN care, printr-o coincidență, aveau întrunire în aceeași perioadă la Biertan. Nu am interacționat prea mult cu aceștia, dar de fiecare dată când mai apărea câte un grup, ne întrebam care e oare scopul vizitei – să reformeze țara sau să se destindă cu niște filme horror.

Primul film a fost programat vineri, la ora 19, așa că newcomerii au avut timp să viziteze Biertanul și să ne asculte toată ziua comentariile (enervante, probabil) prin care comparam ediția de anul ăsta cu celelalte ediții din 2012 încoace. Am fost nostalgică la gândul că s-ar putea să fie ultima ediție deoarece m-am atașat de Lună Plină cum nu am facut-o de vreun alt festival, dar îmi păstrez speranța că vom avea parte la anul de Lună Plină 5. Gata cu sentimentalismele, trecem la filme.

Horsehead, filmul din deschidere, ne-a condus în universul oniric al personajului principal, o fată care, fiind sătulă de lipsa de transparență a familiei ei, dorește să descopere niște secrete bine ascunse. Ea alege să facă asta prin intermediul viselor lucide. Câteva simboluri, nelipsita luptă dintre bine și rău, trimiteri religioase, omniprezența sexualității, senzația de ireal, cadre foarte mișto și un soundtrack pe măsură sunt elementele care compun filmul acesta, un film impresionant din punct de vedere estetic dar fără un conținut pe măsura.

A urmat secțiunea nerecomandată celor care au rău de mare, The Night of the Creature Features. Din această serie, Jaws este singurul pe care l-am văzut, preferând să continui seara la Țăruș și ratând, astfel, Piranha  și  Alligator. Mulți am fost terorizați de Fălci când eram mici dar m-am gândit că o întâlnire cu o veche cunoștință nu strică niciodată. Jaws este una din cauzele căruia estimăm șansele să fim atacați de rechini ca fiind mult mari decât sunt de fapt, un exemplu celebru de biasare cognitivă, și anume euristica accesibilității. Asta este o dovadă că filmul a pătruns foarte bine în cultura populară, deci își merită titlul de clasic.

Cum am mai spus, seara s-a încheiat la Țăruș, destul de chill în comparație cu ce urma sâmbătă.

Principala grijă pe care am avut-o în a doua zi de festival a fost daca o să fim în stare să vedem 5 filme, unul după altul. First world problems at its finest. Primul film vizionat a fost Fury: The Tales of Ronan Pierce. Acesta e un fel de omagiu adus graphic novel-urilor, unde eroii și anti-erorii duc o luptă sângeroasă și fiecare confruntare începe cu un discurs plin de înțeles. Discurs în care, desigur, sunt explicate motivele personajelor, justificările lor și viziunile acestora asupra vieții. Un film despre răzbunare, super entertaining și întunecat, al cărui ingredient special este ultilizarea animației și a altor tehnici cinematografice care habar n-am cum se numesc.

Cel mai slab film din competiție a fost filmul unguresc Bodom, deși numărul țărușurilor cu care votam filmele ce ne-au plăcut sugera că publicul a fost cam (prea) încântat de el. Într-adevăr, să faci un found footage relevant și decent, după tot ce s-a făcut până acum, este o provocare destul de mare. Bodom urmează rețeta subgenului, are un subiect controversat și intrigant (crimele de la lacul Bodom) dar nu este suficient de appealing nici prin prisma personajelor, nici a acțiunii, astfel încât să mențină curiozitatea și interesul. La finalul filmului, realizând că cu un buget low se poate face ceva cât de cât ok, am propus găștii să facem și noi un film în pădurea Baciu. Poate-l prezentăm la anul, la Biertan.

Spre deosebire de Bodom, filmul belgian Cub prinde, reușind să se afirme în ciuda faptului că există multe similarități între acesta și alte filme de sub umbrela slasher. Pe scurt, o tabără de cercetași formată din copii de 10-12 ani și trei însoțitori adulți, merge în pădure pentru a se lupta cu un monstru imaginar. Doar că monstrul ăla se dovedește a nu fi chiar atât de imaginar. Filmul a ajuns să mă acapareze și să îmi transmită niște fiori, nu prea mulți dar suficienți astfel încât să simt că-s la un festival de film horror.

Cireașa de pe tort a festivalului a fost, după cum ne așteptam, Réalité. Nu-s familiarizată cu opera lui Quentin Dupieux, filmele Wrong, Wrong Cops și Rubber stând de ceva vreme cuminți pe lista de așteptare. Reality, însă, mi s-a părut briliant. Se joacă cu mintea ta până la limitele tolerabilului. Câteva faze și replici cheie se repetă obsesiv, stârnind amuzamentul și încerci mereu să te prinzi la care nivel meta te afli. Oricât ar fi de tentant să iei Manual de Diagnostic și Statistică al Tulburărilor Mentale la răsfoit în vederea punerii unui diagnostic, filmul ăsta e beyond mental illness. În plus, n-ai vrea să strici toată distracția. Nu știu câți din public au fost dispuși să se lase purtați de imaginație și să-i “facă jocul” lui Dupieux, dar pentru cei care au reușit să let go cred că a fost o experiență faină. Réalité a fost votat ca cel mai bun film al festivalului deși îi auzisem pe unii comentând că atât de tare s-au bucurat că s-a terminat încât l-au votat. Oricum, filmul ăsta a fost începutul unei seri nebune care avea să continue cu mirificul The Rocky Horror Picture Show.

Anul acesta nu am mai stat în banca noastră să vizionăm RHPS ci ne-am pregătim versurile și mișcările de dans și am luat parte la show-ul de la miezul nopții. Vorba aia, Don’t dream it, be it! Noi am luat în serios sloganul și pe tot parcursul filmului am cântat, dansat, râs, aproape plâns și comentat. A fost minunat! La anul mi-am propus urmăm și alte ritualuri specifice acestui film-cult și să facem un happening în adevăratul sens al cuvântului. Numai să ne dea organizatorii ocazia.

După ce ne-am încălzit la Cinema Verigo, am continuat party-ul la Țăruș unde, plină de energie și entuziasm, am simțit că mă transform în personajul principal din Fury. Am plecat, totuși, înainte de finalul party-ului care a coincis cu vizita localnicilor din Biertan puși pe mini-scandal după ce au sărbătorit Sfântă Mărie Mare.

Cam asta a fost experiența mea la Lună Plină 2015. Voi reveni cu partea a 2-a a jurnalui de vacanță, despre deltă și Anonimul 12.