Dacă s-ar putea face filme prin bricolaj, luând părţile cele mai bune de la două filme similare şi asamblând un al treilea, din Clouds Of Sils Maria al lui Olivier Assayas şi din recentul premiat cu Oscar pentru cel mai bun film, Birdman, ar ieşi un film foarte bun. Atât Assayas, cât şi Alejandro González Iñárritu, regizorul lui Birdman, pun în scenă cam aceeaşi poveste, cu actori care nu mai sunt ei aşa tineri, dar ştiu ei ce ştiu despre cum se făceau filmele pe vremea lor, şi cu un fundal ţesut din trimiteri explicite sau aluzii care reconstituie starea de acum a cinematografiei. La Iñárritu, un regizor care pare să simtă că i s-a cam dus appeal-ul de autor arthouse şi curtează cu Birdman lumea bună a Hollywoodului, satira e incisivă şi nu prea: se mai dau nişte ghionturi prieteneşti, se mai critică pretenţiile star system-ului american şi toată farsa se rezolvă suprarealist – staţi liniştiţi, era doar o glumă între complici şi cunoscători. Clouds Of Sils Maria, prin contrast, ar fi versiunea mai serioasă a acestui dialog între pretenţiile uşor nesigure ale establishment-ului şi obrăznicia amplificată de social media a noilor figuri ale marelui ecran. La finalul filmului, rămâi însă cu impresia că această varianta a poveştii, realizată pe baza unui scenariu scris de Assayas însuşi, e prea serioasă şi, deci, uşor pretenţioasă.

Protagonistele conflictului din Clouds Of Sils Maria sunt trei femei. Una dintre ele e actriţa deja consacrată, Maria (interpretată de Juliette Binoche); celelalte două, vizibil dintr-o altă generaţie, gravitează în film mai mult sau mai puţin în jurul ei – Valentine (Kristen Stewart) e asistenta personală care pare să fi devenit de-a lungul timpului şi un surogat de cea mai bună prietenă, în timp ce Jo-Ann (Chloë Grace Moretz) e tânăra rivală, hotărâtă să facă pasul de la blockbuster-e şi o viaţă care ţine prima pagină a tabloidelor la respectabilitate jucând în aceeaşi piesă de teatru care o făcuse odinioară celebră pe Maria. Între aceste trei personaje, ca un măr al discordiei sau un soi de al patrulea personaj, se află textul piesei de teatru, o poveste de dragoste între două femei care se transformă într-una despre dominare, putere şi deznădeşde. Şi sensurile piesei nu se epuizează aici. Pe parcursul filmului, mai toate personajele, şi mai ales Maria, vorbesc încontinuu despre cum poate fi văzută din unghiuri diferite opera respectivă a unui fictiv autor elveţian. Ceea ce nu ar fi o problemă în sine, dacă textul nu s-ar dovedi destul de banal. Ar fi poate interesant de aflat la ce autori se gândea Assayas când îşi scria scenariul, dar piesa, având replici de genul „Acum îmi dau seama că nu problemele firmei te ţineau trează noaptea, ci dorinţa”, seamănă mai degrabă cu clasicismul uşor modernizat pe care l-ar produce în grabă un autor francez. E greu de imaginat cum un text aşa convenţional poate să facă pe cineva celebru, dar Assayas ţine la convenţie şi foarte rar Maria, în momente de exasperare, se mai şi dezice de replicile pe care le repetă din nou cu ajutorul Valentinei – aceasta fiind şi întorsătura deloc subtilă a filmului: în noua versiune a piesei, ea ar trebui să joace rolul victimei din cuplu, în timp ce rolul mai agresiv şi mai manipulator i-ar fi încredinţat lui Jo-Ann.

Tratând această situaţie, în care ficţiunea comunică cu realitatea şi situaţia personajelor din piesă devine emblematică pentru statutul actriţelor în lumea reală, Assayas reuşeşte să bifeze şi cele mai bune, şi cele mai problematice caracteristici ale filmului european de artă. Ceea ce-i iese foarte bine regizorului francez e jocul cu semnificaţiile. Câte un pasaj din piesă e citat exact în momentul în care el poate să tulbure şi mai tare apele, făcând conflictele dintre personaje mai ambigue. Maria şi Valentine repetă o scenă, dar cea ce-şi spun urmărind fidel textul se potriveşte parţial şi cu evoluţia relaţiei lor – şi atunci, se iveşte întrebarea, e aici numai literatură sau ceva mai mult? Există un conflict mocnit între Maria şi asistenta ei care se prelungeşte la nesfârşit, şi atunci replicile piesei vin să suplinească ceea ce nu se discută pe faţă. Pe de altă parte, tocmai acest flirt cu textul duce filmul la limita preţiosului. Circulă prin întreg filmul acea idee dragă modernilor şi eminamente autoflatantă că viaţa intră în contact cu literatura şi tinde să o copieze. Ironia e destul de evidentă, dar nu pentru Assayas: dacă textul e mediocru, şi viaţa pe care se chinuie filmul s-o reprezinte va fi la fel.

Poate că un pic de autoironie, relativ absentă în Clouds Of Sils Maria, ar fi putut transforma povestea lui Assayas într-un film mai bun. Aşa cum e el, Clouds Of Sils Maria e mai ales o ocazie pentru câteva actriţe tinere să aspire la respectabilitatea pe care şi-o dorea Jo-Ann în film. Atât Kristen Stewart, cât şi Chloë Grace Moretz fac nişte roluri foarte bune, intrând în jocul lui Assayas şi deconstruindu-şi propriile imagini de celebrităţi pentru un anume segment demografic. Cel mai bine o face Chloë Grace Moretz, mai ales din cauza metamorfozei pe care i-o permite filmul: personajul ei, Jo-Ann, pentru Maria simbol al tot ceea ce e vulgar la Hollywood, pentru Valentine dovadă că talentul se vede şi în filme de categorie B, se dovedeşte a fi extrem de şiret şi de maleabil la cerinţele lumii artistice ceva mai elitiste pe cât era de provocator pentru aşteptările publicului mainstream. Dacă Assayas nu pare să găsească întotdeauna tonul potrivit pentru povestea subtilă şi intertextuală pe care şi-a imaginat-o, Clouds Of Sils Maria propune măcar un triptic de personaje bine nuanţate şi un comentariu inteligent asupra filmului, literaturii şi pretenţiilor lor actuale.

Sursa imagini: cinemagia