Dintre experimentele cinematografice care au ajuns cumva să fie proiectate în ultima vreme, oarecum pe neobservate, strecurate între filme mai mainstream, The Tribe e probabil cel mai haute cuisine. Povestea lui e plasată într-o instituţie pentru surdo-muţi din Ucraina, dar filmul nu are subtitrări. Cum limbajul semnelor nu e universal, marea majoritate a celor care or să vadă filmul au puţine şanse să înţeleagă ce-şi spun personajele. Cam asta e şi ideea: spectatorul e nevoit să observe, să ghicească şi să pună cap la cap comportamente pentru a da un sens evenimentelor din film. Până la urmă, experimentul e la îndemâna oricui: e suficient să vezi un film japonez sau unul iranian fără subtitrări şi efectul e acelaşi.

Pentru regizorul Miroslav Slaboshpitsky, mizele sunt mai mult ca sigur altele. Se tot reia din când în când în lumea cinemaului discuţia despre arta pură a filmului, despre filmul care scapă de text ca şi cum ar arunca deoparte nişte cârje. The Tribe merge, din acest punct de vedere, mai departe decât au făcut-o filme ca The Artist, care au reluat, ironic şi nostalgic, formula filmului mut. De data aceasta, nu mai e vorba de vreun artefact cultural asamblat după reţeta anilor 1900-1920. Conceptul lui Slaboshpitsky se vrea mai modern, fiindcă accentul nu mai cade pe convenţii şi pe imagine, ci pe un soi de distanţă antropologică pe care ar trebui să şi-o asume spectatorul. Titlul filmului spune totul: la suprafaţă, urmărim evoluţia unui adolescent, Serghei, din prima zi de şcoală, şi modul în care îşi negociază statutul între noii colegi, dar dincolo de evenimente suntem provocaţi să observăm relaţiile şi structura unui grup.

Pe lângă faptul că o astfel de participare cere infinit mai multă răbdare decât un film comercial, experimentul lui Slaboshpitsky mai ignoră şi alte două aspecte. Unul e cel al implicării. De ce ar trebui să ne pese de aceste personaje? Trailer-ul filmului ne sugerează într-un fel de ce. Nu îmi dau seama cât din intenţiile lui Slaboshpitsky se regăsesc în acest rezumat, dar ideea principală a trailer-ului e că, într-adevăr, replicile sunt incomprehensibile, dar emoţiile (iubirea, respectiv ura) sunt transparente şi universale. Aşa o fi, numai că diferenţa dintre Romeo şi Julieta şi Serghei şi Ania, protagoniştii din The Tribe, ar trebui să constea în ce mai au să-şi spună cei doi, pe lângă faptul că se iubesc până la moarte. În plus, nu pot să nu-l suspectez pe regizor de un soi de bias care s-a răspândit printre autorii de cinema odată cu revenirea realismului. Adolescenţii lui Slaboshpitsky sunt pasionali, amorali şi violenţi, la antipozii acelor făpturi fabricate la Hollywood, hrănite cu idealuri şi aflate într-o permanentă căutare a sinelui juvenil. Personajele din The Tribe, s-ar putea spune, sunt mai reale, mai puţin convenţionale. Personal, am mari îndoieli în această privinţă când văd filme precum cel al lui Slaboshpitsky. Situaţiile par mai puţin teatrale, se vorbeşte şi se raţionalizează mai puţin (şi, în plus, The Tribe ne refuză accesul la ceea ce se spune efectiv), dar cu greu poate fi văzut ca mai verosimil un film în care reacţiile se înşiră mecanic, iar deciziile se iau pe moment şi impulsiv.Ceea ce-i iese lui Slaboshpitsky e o schiţă de poveste, bună de material didactic pentru studenţii de la regie. Şi aşa se pot ordona situaţiile când vrei să faci un film despre un amor adolescentin. Mai trebuie inventate însă nişte nuanţe, pe care The Tribe nu are cum să le transmită, închis în forma rigidă pe care i-a impus-o regizorul.

Pe de altă parte, filmul e uşor de citit şi fără replici fiindcă genul din care face parte e uşor de recunoscut. Ca şi în alte filme care prezintă experienţa novicelui într-o instituţie mai mult sau mai puţin rigidă, de la mai vechiul Scum al lui Alan Clarke la ceva mai recentul Un prophète al lui Jacques Audiard, etapele parcursului protagonistului sunt previzibile: trebuie să se impună, îşi găseşte aliaţi, îşi dovedeşte bărbăţia (din moment ce majoritatea personajelor în acest tip de film sunt băieţi) într-o scenă cheie, atentează eventual la ierarhia informală a grupului, şi aşa mai departe. Aşa stau lucrurile şi în prima jumătate a filmului lui Slaboshpitsky, cu o excepţie. Şcoala la care ajunge Seghei pare să nu aibă niciun fel de adult care să supravegheze adolescenţii care îşi duc în principiu viaţa de zi cu zi între zidurile ei. Acest lucru e important pentru mizele filmului, fiindcă The Tribe construieşte o micro-societate, cea a şcolii, care mimează nişte structuri şi fenomene ceva mai generale. Din nou, conceptul pare să fie mai important decât logica faptelor: e impresionat să vezi cât de ordonate sunt ierarhiile şcolii (dacă ignori faptul că vârful acestei ordini, adulţii, apar în primele cinci minute, într-o scenă festivă, şi apoi se evaporă misterios) şi cât de eficiente sunt reţelele pe care le construiesc aceşti adolescenţi doar în contact cu adulţi din afara şcolii care înţeleg limbajul semnelor, dar filmul pare mai degrabă o metaforă a Estului, cu aluzii la prostituţie şi scheme ilegale pentru obţinerea unei vize europene, decât o poveste credibilă.

Până acum cvasi-necunoscut, Miroslav Slaboshpitsky e fără îndoială un regizor foarte ambiţios şi foarte cerebral. Felul în care îşi construieşte scenele ar fi putut să-l recomande de la sine. A doua din film în ordinea tăieturilor de montaj e şi una dintre cele mai bune scene introductive fără dialoguri. Serghei încearcă să intre pe poarta şcolii, care se dovedeşte a fi închisă, e trimis prin semne să încerce o altă intrare şi camera rămâne fixată, urmărind o întreagă procesiune, care se derulează aproape fără sunet; după ce toţi elevii şcolii intră la ore sub privirile directoarei, Serghei reintră în cadru şi trebuie să se orienteze singur în holul rămas gol. Nu e singurul caz în care Slaboshpitsky reuşeşte să prindă în câte un plan-secvenţă o întreagă dinamică de grup. Din păcate, regizorul ucrainean a vrut să facă ceva mai mult decât un film impecabil din punct de vedere tehnic, ceea ce i-a şi reuşit – The Tribe e totuşi un must see al cinemaului de artă european din ultimii ani. Riscul lui „mai mult” e însă că se poate transforma oricând în „prea mult”.

Unde îl puteţi vedea: săptămâna aceasta, la cinema Victoria.