Hello Wood este un camp de arhitectură organizat de câţiva arhitecţi si artisti maghiari, aflaţi în cercurile Universităţii de Artă şi Design Moholy-Nagy din Budapesta. Anul acesta, acest eveniment a avut loc între 19-27 iulie într-un loc numit Csórompuszta. Premisele sunt simple: se aduc laolaltă studenţi şi profesionişti în special din arhitectura dar şi artişti, din cât mai multe locuri din Europa, care să construiască împreună utopii în lemn. Sistemul funcţionează şi la Cluj de ani buni, începând cu Zilele Arhitecturii timpurii (2001-2003), doar că vecinii noştri s-au specializat pe lemn şi aceasta focalizare face totul mai uşor de procurat, produs şi prezentat. Bineînţeles, toate acestea vin din pasiunea pentru lucrul cu lemnul, pe care colegii maghiari şi-au asumat-o mult mai vizibil de-a lungul istoriei arhitecturii, de la inceputul sec. XX şi până la Imre Makovecz, ca să scăpăm doar cel mai sonor nume. Tabăra de ‘arhitectură’ este un eveniment anual care are loc într-o colonie de artişti care s-au stabilit undeva în apropierea lacului Balaton prin anii ’80, încercând, încă de pe atunci, ruperea monopolului capitalei în viaţa artistică maghiară. Cu timpul, acest loc magic, Csórompuszta, o fostă moşie, aflată pe un deal între 2 sate, a devenit un centru de atracţie a boemei budapestene destul de puternic, având în vedere că mica aşezare se află la aproape 4 ore de mers pe șoseaua care ocoleşte Balatonul, în drum spre capitală.

Campul a avut ca temă principală jocul cu echilibrul („play with balance”) şi a adunat, din toate colţurile Europei, peste 130 de participanţi: olandezi, spanioli, maghiari, români, polonezi, cehi, suedezi, englezi , germani, italiani, un brazilian, o argeniteancă etc. S-au creat 12 echipe foarte bine ‘amestecate’ atât că vârsta cât şi că naţionalitate, fiecare fiind coordonată de unul sau 2 tutori.

Încep cu instalaţia la care am participat – Barny – şi care era coordonată de artistul olandez Frank Havermans. M-am înscris prioritar la acest workshop deoarece la un prim search părea genul de muncă total diferită faţă de ceea ce se oferea în restul campului, şi mai ales, diametral opus față de ceea ce fac de obicei la Cluj: proiectul de La Terenuri sau rutina clasică a unui birou de arhitectură. Mă refer la acea muncă dificilă şi uneori frustrantă de a lucra cu compromisul, drumul anevoios de la idea iniţială care în contact cu realităţile înconjurătoare (sociale, economice, ale mediului profesional etc.) se toceşte, dispărându-i sclipirea iniţială. La acest prim search Havermans părea că face exact opusul: refuză complet compromisul exterior, dezvoltă o estetică proprie foarte puternică şi în acelaşi timp rămâne foarte ‘arhitectural’, dacă acest cuvânt mai înseamnă ceva.

În ceea ce privește designul obiectului, Frank a venit cu ideea interpretării unei şarpante tradiţionale locale, lăsându-ne influenţaţi oarecum naiv de lucrurile care ne păreau frumoase la fața locului: rezolvarea unui acoperiş când este străpuns de un coş de fum, zvelteţea şi balansul cumpenelor de la fântâni sau monumentalitatea hambarelor de grâne. Împreună am ajuns la un design curajos de fermă care se repetă de 3 ori, rezultând un ansamblu care trebuia echilibrat cu o bârnă veche pe post de cosoroabă-lest. Lucrul la cele 3 ferme identice a durat 3 zile iar ridicarea, poziţionarea, balansarea şi fixarea lor a durat 2 zile jumătate.

Frank nu era sigur de echilibrul structurii şi într-adevăr, în ultima seară (când instalaţia trebuia finalizată şi iluminată scenografic pentru fotografiat) ne-am dat seama că vârfurile fermelor care trebuiau să stea în consolă deasupra lanului de porumb, balansate fiind de grinda veche de stejar, n-o să stea pentru că greutatea grinzii nu e destul de mare. Ne gândeam că dimineaţa următoare o să adăugăm o a doua grindă, dar în final am ancorat structura cu cabluri, compensând diferența de greutate. Pe direcţia longitudinală am folosit ancore cu cabluri de metal combinate cu nişte baghete de lemn care economiseau consumul de cablu şi care aveau un efect estetic interesant sporit de nişte detalii la limita superfluului.

Celelalte instalaţii au fost mult mai funcţionale, cochetând mai mult cu arhitectura. S-au evidenţiat pasarela deasupra aceluiaşi lan de porumb – Cornwalk – care reuşeşte o intervenţie foarte senzuala faţă de peisaj, o rampa-belvedere realizată de echipa Salvador Gilbert Sanz (EMBT Miralles Tagliabue), Labyrinth – cam bâlbâita pentru un efect nu foarte convingător, dar cu nişte îmbinări şi rezolvări structurale inedite (nu au folosit cuie de metal), turnul post-modernist prin definiţie cu structura înecată de o coajă haotică – Spikefort – , dar cu un rezultat foarte „unguresc”, o încercare ciudată de folosire a lemnului ca material „hidrotehnic”, Shower – Power – semi-eşuat, zic eu, pentru că apa se scurgea, chiar dacă tutorii au numit inițial instalaţia ‘Leaking Architecture’ – ideea e interesantă doar că nu este destul de contextualizată, spre exemplu, la băile din camping se foloseau pe post de lavoare coveţi imense de lemn foarte waterproof. O altă echipă a creat o instalaţie doar din resturile celorlalţi, FAbrick,  readucând în discuţie 2D-ul vs. 3D-ul. Artistul gazdă, Csaba Hatvany a construit din nişte baghete rotunde un fel de arici supus unor reguli geometrice foarte stricte exprimând obsesia lui faţă de geometrie şi încrederea că cu toate că e foarte riguroasă, dacă o duci până în pânzele albe, într-un final, ea îşi arată „naturaleţea”. Rezultatul mi se pare foarte ‘japonez’: Tumbleweed.

Aici se găsesc toate instalațiile realizate la Hello Wood.

Pentru mine această experiență a fost interesantă datorită acestei plonjării nonșalante în estetic, a switchului modului de lucru, deliberat opus pasivității din fața monitorului, a continuei experimentării cu materialul: de la micile machete de carton până la desenul obiectului 1:1 şi concretizarea lui detaliu cu detaliu. Câteodată e foarte interesant să fii formalist!

Cornwalk. Foto: Tamás Bujnovszky

Hello Wood 2014 – Play with Balance from Hello Wood on Vimeo.