După o lună şi ceva de la terminarea TIFF-ului, nici nu mi s-a vindecat bine nufărul la ficat de care vă ziceam aici, că a şi început a treia ediţie a festivalului Lună Plină. Mă bucur că, la fel ca în fiecare an, am reuşit să particip şi nu ştiu dacă din cauza unui soi de ataşament pe care l-am dezvoltat faţă de festival, dar anul ăsta mi-a plăcut cel mai mult. Învăţasem din greşelile de la ediţiile trecute că lucrurile trebuie făcute organizat, când e de văzut filme, ne uităm la filme şi când e de distrat, ne distrăm. Aşa că am reuşit să facem de toate: Ghost Hunt, sculptat în pepeni, văzut filme şi dansat la party-uri.
Primul film pe care l-am vizionat a fost Summer of Blood, în care Eric, un personaj cinic, iresponsabil şi cam nesuferit, după ce se desparte de iubita sa din cauză că îi este frică de commitment şi are câteva date-uri eşuate, întâlneşte un tip care îi schimbă viaţa. Adică îl transformă în vampir. Acum este mult mai priceput la sex, are curajul să renunţe la slujba pe care o ura, poate obţine ce-şi doreşte hipnotizându-i pe ceilalţi şi dă dovadă de unele sentimente şi remuşcări când este nevoit să “facă rost” de sânge. Dar problemele cu care se confrunta înainte de a deveni vampir nu se rezolvă cu una, cu două, ci iau o altă formă. Astfel, el a hotărât până la urmă să se însoare dar ideea de a o transforma pe acum soţia sa în vampir îl sperie, pentru că asta ar însemna să îşi ia un angajament pentru eternitate. Aşa că, dacă credeam că depăşind condiţia umană, scăpăm de probleme, acest film vine să ne distrugă speranţele şi să ne asigure că problemele vor continua să existe, chiar dacă la un alt nivel.
De departe, cel mai dubios film al festivalului a fost Sonno Profondo. Am fost obligaţi să vedem filmul din punctul de vedere al criminalului, au existat foarte puţine replici care ar fi putut să elucideze cât de cât misterul şi pe tot parcursul filmului sângele fals nu înceta să ţâşnească. La sfârşit, câţi spectatori atâtea păreri despre ce s-a întâmplat de fapt şi noroc că eram conectaţi la internet, ca să putem întreba Google-ul şi Wikipedia care este interpretarea corectă a scenariului.
Cu ocazia acestei ediţii a Lunii Pline, mi-am îmbogăţit bagajul cultural, văzând în sfârşit originalul The Texas Chainsaw Massacre şi nu remake-ul cu Jessica Biel pe care îl văzusem când eram micuţă sau ceva sequal-uri. Minute bune după ce s-a terminat filmul am avut halucinaţii auditive sub forma unor ţipete de fete şi a sunetului de drujbă. Nu ştiu ce s-ar putea zice despre filmul ăsta încât să nu plictisesc aşa că voi trece mai departe.
Life After Beth spune povestea unui tânăr pe nume Zach (Dane DeHaan) care se află în doliu după ce o muşcătură de şarpe a cauzat moartea iubitei sale, Beth (Aubrey Plaza). Mi s-a părut important să menţionez numele actorilor, pentru că aceştia au făcut o treabă extrem de bună. Revenind, într-o astfel de situaţie toată lumea s-ar gândi la cum ar face lucrurile diferit dacă persoana care a murit ar fi încă în viaţa, însă Zach chiar are această posibilitate deoarece după câteva zile Erika se întoarce din morţi, fără a şti exact ce i s-a întâmplat. După ce au parte de o lună de miere, când totul e roz, frumos şi uşor (ca la orice început de relaţie), Zach îşi dă seama că Erika e schimbată şi ciudată. De aici începe distracţia, Erika nefiind singurul zombie din oraş, ci întreaga omenire este ameninţată de atacul acestora. Decizia cea mai grea care trebuie luată este să îţi omori familia şi persoanele iubite transformate în zombie pentru a supravieţui. Ce mi s-a părut cel mai amuzant e că acesta nu este singurul film de la festival care portretizează femeile ca fiind nebune, disperate şi cu un stil de ataşament anxios, în timp ce bărbaţii care au un stil evitant şi nevoie de libertate, independenţă nu mai ştiu cum să scape de ele.
Cel mai SF film de la această ediţie a fost Coherence, în care evenimentele din viaţa unei găşti de prieteni sunt influenţate drastic de o cometă care trece foarte aproape de Pământ. Nu prea mă pricep eu la astrofizică, de aceea nu sunt sigură cât de plauzibil este modul în care se desfăşoară aceste evenimente. De exemplu, filmul Lucy ştiu că pleacă de la o premisă greşită, aceea că omul îşi foloseşte doar 10% din creier. Dar aici nu-s foarte familiarizată cu teoriile legate de decoerenţa cuantică, universuri paralele, ce înseamnă într-adevăr random, cum adică Dumnezeu nu joacă zaruri cu Universul? Oricum, nici nu contează asta prea mult, pentru că şi filmul ăsta e despre oameni şi relaţii. În universul pe care îl experenţiăm noi avem iluzia (auto)controlului şi sinele destul de bine definit, de aceea există predictibilitate. Dar faptul că ne-am putea întâlni cu o altă variantă a noastră dintr-un alt Univers asupra căreia nu avem niciun fel de control, ne sperie teribil, mai ales că nu putem să avem încredere în propria persoană, în ce am putea deveni şi de ce am fi în stare dacă lucrurile s-ar fi întâmplat altfel. Ideea filmului este destul de interesantă şi scenariul îţi dă plăcute bătăi de cap dar cu ce am rămas eu cel mai bine întipărit în minte e replica “I fucked your wife in all universes”.
Trebuie să recunosc că la filmul Haxan am mers mai mult din cauză că urma să primim un nou indiciu pentru Ghost Hunt. Dar şi aşa, contrânsă de situaţie, am putut să îl savurez mai ales că îmi plăcea cum este ilustrată dependenţa de contextul cultural şi temporal a definirii bolii mintale. Astfel, ce mai demult era considerată vrăjitorie se numea isterie, iar dacă filmul ar fi făcut acum s-ar numi tulburare de conversie. Muzica ce a acompaniat filmul a fost mai electronică decât mă aşteptam, dar s-a mulat bine pe el.
Mesajul pe care It Follows îl transmite, îl transmitea şi Dj Boroş în ’94 într-una din piesele lui: “Sexul este o comoară ce pe unii îi omoară”. Astfel, personajul principal Jay, în urma actului sexual contactează ceva mai mult decât un STD, ea începând să fie urmărită de tot felul de oameni care încearcă să o omoare. Partea bună e că dacă reuşeşti să transmiţi mai departe această condiţie, s-ar putea să scapi. Morala filmului, în afară de cea evidentă care instigă la abstinenţă este că cei sexy vor supravieţui, the survival of the sexiest. Adică nu cred că vreunul din personaje ar fi fost atât de altruist, s-ar fi autosacrificat şi ar fi fost dispuşi să facă sex cu Jay doar ca să o salveze, dacă aceasta n-ar fi fost o bunoacă.
Am ajuns, în sfârşit, şi la preferatul meu şi anume Witching and Bitching. Acesta prezintă aventurile unei găşti de hoţi de bijuterii care, în încercarea de a scăpa de urmele poliţiei, se întâlneşte cu nişte vrăjitoare violente şi puse pe fapte mari. Filmul ăsta are de toate: este dement, entertaining, amuzant şi cu substrat. Substratul de care vă zic se referă la eternul război al sexelor, astfel pe scurt spus, unor bărbaţi care se simt ameninţaţi de femei li se va autoconfirma profeţia cum că acestea alcătuiesc un plan prin care să domine lumea. Era clar că un film regizat de Alex de la Iglesia nu va fi unul banal, ci extra-ordinar şi dus la extrem. Pe mine m-a ţinut “în priză” pe tot parcursul şi la final mi-a indus o criză de râs.
Preferatul juriului şi al publicului a fost, în schimb, What We Do in the Shadows. Realizatorii filmului au dat dovadă de multă creativitate, umor şi imaginaţie în prezentarea, sub forma unui documentar, a vieţii unor vampiri care trebuie să se adapteze lumii moderne. Desigur, nu este aşa uşor să fii vampir pe cum s-ar crede: trebuie să te asiguri că ziua e zi şi noaptea e noapte, nu poti să intri în ce cluburi doreşti, dacă nu eşti invitat, servitorii pe care îi angajezi să îţi facă rost de hrană te vor presa să îţi respecţi partea ta de înţelegere, adică să le oferi şi lor viaţă veşnică, vânătorii de vampiri şi vârcolacii sunt duşmani de temut, este nevoie din când în când să îţi faci coming out-ul prietenilor tăi umani, îi vezi pe aceştia cum mor sub ochii tăi şi multe altele. Dar te poţi bucura şi de avantaje iar personajele pe care le urmărim o fac din plin. Din păcate, nu am participat la sesiunea Q&A cu vedetele festivalului Taika Waititi şi Jemaine Clement dar a fost un deliciu să îi urmăresc plimbându-se pe uliţele Biertanului.
sursa Facebook
Deoarece am vrut să mă asigur că nu o să pierd începutul concertului Poetrip de La Tăruş, anul acesta nu am văzut Rocky Horror Picture Show. Oricum, până la anul am zis că vom învăţa mai bine versurile cântecelor şi mişcările de dans, ca să ne putem destrăbăla cum se cuvine. Revenind la Poetrip, aceştia ne-au servit muzică cu feromoni, în stilul lor caracteristic pe care am avut ocazia să-l aprofundez doar pe net, acum fiind prima oară când i-am văzut live. Deşi la început lumea era mai rezervată, a venit şi momentul când s-a renunţat la pasivitate şi din ce în ce mai mulţi spectatori au început să îşi onduleze trupurile pe fuziunea muzicală a celor cinci poetripaţi. Observând ce se petrece în jur, că cei cu origini “sudiste” sunt mai implicaţi şi mai pe film, le-am spus mai în glumă, mai în serios prietenilor mei că acesta este un test “Află cât de bucureştean eşti”. Mai în glumă, bineînţeles, căci pentru Poetrip nu există astfel de graniţe şi cât de curând sper să vină să dea pufuleţi şi clujenilor.
Am văzut şi cele două calupuri de scurt-metraje, dintre care mi-au plăcut Moritz and the Woodwose care a şi câştigat premiul publicului, animaţia Foxed! iar dintre cele româneşti filmele care îl au în comun pe Andi Vasluianu, Bad Penny şi Retur. Am ratat şi de data aceasta ocazia de a vedea The World’s End şi trebuie să repar această greşeală. În rest, mi-ar fi plăcut să particip la jocul de evadare The Dungeon, dar având un buget low, am hotărât ca de banii aia să beau până mă pierd, evadând prin alcool. Deloc productiv, ştiu. Aştept cu nerăbdare Luna Plină 2015 pentru că, după părerea mea, atmosfera şi ce se petrece la acest festival nu pot fi reproduse de niciun altul.
Sorry, comments are closed for this post.