Bună ziua, dragii mei şi bine aţi venit la Friday, I’m in Love! Săptămâna asta am avut pe repeat albumul Boy al lui Carla Bozulich şi ca să îmi dau seama de ce Carla îl numeşte „album ei pop” a trebuit sa merg în spate şi să ascult chestii mai vechi de-ale ei. A fost nevoie de o singură audiţie a albumului Hello Voyager (apărut în 2008 sub semnătura Evangelista) şi m-am cam prins ce-au vrut să însemne spusele ei.
Carla Bozulich e o artistă foarte prolifică şi super interesantă care, de-a lungul carierei, a abordat o gamă largă de genuri muzicale: de la industrial, alături de trupa Ethyl Meatplow la country, unul din materialele discografice ale acesteia fiind o reinterpretare a albumului Red Headed Stranger al lui Willie Nelson. Îţi este foarte la îndemână să o compari pe Carla Bozulich cu Patti Smith, datorită modului în care reuşeşte să transmită un mesaj, iar eu aş mai adăuga că datorită excentricităţii ei muzicale poate fi asemănată şi cu Laurie Anderson.
„Hello Voyager” este ultima piesă de pe albumul omonim, cea mai lungă şi totodată cea mai dură. Fără o structură fixă, habar n-ai la ce să te aştepţi de la ea, aştepţi doar resemnat să te lovească. Şi o face din plin. Percuţie, trompetă, chitară toate haotice se aud pe fundalul discursului lui Carla, care în ciuda agresivităţii sale şi ale unor versuri cel puţin incomode, are un mesaj pozitiv de transmis: “When there’s no hope left, there is only one word that has dried on your parched lips. Can you say it with me? The word is love!” Un fel de variantă noise şi neclişeică a imnului „All you need is Love”.
Vă las, aşadar, să vă testaţi limitele alături de Evangelista, nu înainte de a vă îndemna şi eu, în felul meu, la iubire: iubiţi-vă-ţi mulţi!
Sorry, comments are closed for this post.