Friday, I’m in Love: The Cramps

Bună ziua, dragilor! Bine ați venit la o nouă ediție a emisiunii Friday, I’m in Love! Tocmai mi s-a spus că eu nu ascult muzică de ieri, doar de azi sau de alaltăieri și pentru că azi nu se întâmplă nimic notabil, o să ne întoarcem în ’84 la albumul Bad Music for Bad People al celor de la The Cramps.

Dar, pentru început, puțină istorie. Cuvântul „psychobilly” a fost utilizat prima dată de Johnny Cash în piesa One Piece at a Time iar The Cramps l-au preluat, ei folosind termeni precum „psychobilly” sau „rockabilly voodoo” pentru promovarea primelor concerte. Deși mai târziu nu au vrut să fie asociați cu această etichetă, The Cramps sunt considerați părinții psychobilly-ului, adică o combinație de garage rock, punk, rockabilly și altele. Principalii membri ai trupei, pe pseudonimele lor Lux Interior și Poison Ivy Rorschach, au avut și o frumoască poveste de dragoste. Poison Ivy făcea autostopul și Lux s-a oprit cu mașina să o ia, s-au îndrăgostit pe loc și au trăit fericiți 37 de ani, până a murit Lux. Cred că ar trebui să merg mai des cu ocazia.

Albumul „Bad Music for Bad People” conține câteva piese originale The Cramps și câteva cover-uri după artiști rockabilly, dintre care face parte și piesa pe care v-o propun azi, „I Can’t Hardly Stand It” a lui Charlie Feathers. Abordarea ei e una originală și dubioasă, stilul vocal al lui Lux Interior la fel de memorabil ca riff-ul de chitară, și în sfârșit, există o versiune a piesei care reușește să transmită ideea versurilor, adică disperarea care te cuprinde când ești abandonat.

Vă las, așadar, alături de The Cramps și mica lor nebunie și vă sfătuiesc și săptămâna aceasta: iubiți-vă-ți mulți