În momentul de faţă, tendinţa fiecărui om este de a-şi scoate în evidenţă propria persoană cât mai mult cu putinţă, de a trăi cât mai intens viaţa în plenitudinea ei; rezultatul direct al eforturilor lui este, din păcate, exact contrarul şi îl conduce la autodistrugere, pentru că în loc de plenitudinea determinării propriei fiinţe, el ajunge la un fel de sinucidere. În secolul nostru toţi oamenii s-au divizat în unităţi individuale, fiecare se izolează într-o vizuină a lui, fiecare se îndepartează de aproapele lui, se ascunde acolo în vizuina lui, cu tot ce are mai de preţ, şi ajunge astfel să se îndepărteze de ceilalţi oameni, dar să se îndeparteze totodată de el însuşi. În singurătatea lui adună bogaţie cu nemiluita, gândind: iată cât de puternic am ajuns să fiu şi cât de bine am ştiut să îmi asigur existenţa, dar bietul de el nici nu bănuieşte că averea care o adună peste măsură îl aduce în starea de a se scufunda în propria-i neputinţă atotdistrugătoare. Şi pentru că s-a obişnuit să se bazeze doar pe forţele proprii şi să se izoleze de întreg, în însingurarea lui, omul şi-a obişnuit totodată, sufletul să nu mai creadă în ajutorul semenilor lui, în ceilalţi oameni şi în omenire în general, şi orice gând că s-ar putea să-şi piardă banii şi privilegiile pe care le-a procurat cu atâta efort (personal) îi dă fiori reci. Mintea omenească nu poate să înţeleagă că adevărata siguranţă a unui individ nu se realizează prin efort personal, ci exclusiv prin efortul întregii omeniri care are acelaşi scop ca şi el. Va trece însă şi vremea acestei izolări cumplite şi, în cele din urmă, oamenii vor înţelege dintr-o dată cu toţii că, izolându-se unul de altul, nu fac decât să acţioneze împotriva legilor naturii. Inevitabil, spiritul vremii va evolua doar în această direcţie şi oamenii se vor mira într-o zi că au trăit în întuneric până atunci fără să vadă calea adevarată care le-a fost tot timpul la îndemână. F. M. Dostoievski, Fraţii Karamazov