I se părea mereu că lumea întreagă este osândită să cadă victima unei ciume înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, venind din străfundurile Asiei spre Europa. Trebuia să piară toţi, în afară de cei aleşi. Apăruseră nişte trichine noi, nişte vietăţi microscopice, care pătrundeau în corpul omului. Acestea erau de fapt nişte spirite înzestrate cu raţiune şi voinţă. Oamenii în corpul cărora pătrundeau turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată oamenii nu s-au considerat atât de inteligenţi şi atât de siguri de adevărul lor ca cei atinşi de boala. Li se părea că niciodată n-au existat verdicte, deducţii ştiinţifice, convingeri morale mai neclintite ca ale lor. (…) Toti erau agitaţi şi nu se înţelegeau între ei; fiecare credea că el singur cunoaşte adevărul şi se chinuia, uitându-se la ceilalţi, se bătea cu pumnul în piept, plângea şi-şi frângea mâinile. (…) Toţi şi toate se prăpădeau. Ciuma se întindea, înainta mereu. Din lumea întreagă nu se puteau salva decât caţiva oameni curaţi la suflet, oameni aleşi, destinaţi să dea naştere unei noi omeniri, să reînnoiască viaţa, să purifice pământul; dar nimeni nu-i lua în seamă nicăieri pe aceşti oameni, nimeni nu le auzea vorba şi glasul.

Fragment din romanul Crimă şi pedeapsă, de F. M. Dostoievski