de Dragoș Dascălu

Acest articol a fost publicat inițial în Revista TIMPUL, nr. 181, pagina 15.

Arhitectura ține întotdeauna de putere, o legitimează în fața cetățenilor, demonstrează forță, arăta că aplicarea propriei voințe este suficientă pentru a remodela lumea. Iar, cu cât scara obiectelor este mai mare, sunt legitimați deținători ai puterii la o scară mai mare. Cluj Arena îl legitimează pe primar și pe șeful de consiliu județean. Arena Națională îl legitimează pe primarul Capitalei și pe șeful guvernului.  Arhitectul, după Deyan Sudjic, este actor activ în legitimarea puterii, ajută regimul, îl face vizibil și îi îndeplinește visele. În acest joc al puterii, care de multe ori ajunge în domeniul psiho-patologiei construirii (dacă ne gândim doar la Ceaușescu și a sa Casă a Poporului), arhitectul se concentrează, din păcate, doar pe a răspunde la întrebarea „cum se construiește”, ignorând întrebarea „cu ce costuri umane, politice și sociale construim?”.

Recent, The Guardian a publicat o analiză a șantierelor din Qatar dedicate campionatului mondial de fotbal din 2022, arătând că, pe parcursul lucrărilor, au murit peste 900 de muncitori. În afară de numărul victimelor, muncitorii sunt supuși la condiții de muncă și de locuire improprii, toate în numele arhitecturii și a regimului care le construiește. Zaha Hadid, una dintre puținele femei starchitect, proiectantul stadionului Al-Wakrah, spunea că „nu este datoria mea ca arhitect să privesc la astfel de lucruri (…) nu pot face nimic în privința asta pentru că nu am nici o putere să fac ceva. Cred că este o problemă în toată lumea”.  Aici Zaha relevă trei adevăruri privind arhitectura de astăzi. 1. Deși capabil să modeleze lumea, arhitectul nu are putere. 2. Puterea este deținută de alți indivizi pe care arhitectul îi servește întotdeauna cu complicitate (asumată, activistă sau implicită). 3. Pentru a masca neputința, arhitectul se izolează de aspectele negative prin retragerea într-un discurs savant, conceptual, prezentând arhitectura ca pe ceva ce depășește individul – un adevăr moral și absolut care poate fi aplicat oriunde și care aduce beneficii indiferent de costuri.

Să nu ne facem iluzii. Arhitectura se complace în complicitate, iar arhitecții vor continua să servească autocrații care vor să se legitimeze prin arhitectură, scuzându-se că arhitectura este un scop în sine, deasupra oamenilor și scopurilor impuse acesteia.  Acest lucru l-au făcut toți marii arhitecții în cazul proiectelor comandate de regimuri autoritare. Dar, la o scară mai mică, asta se întâmplă și în orașele României, unde se găsesc întotdeauna arhitecți care să servească primarii cu apucături totalitare, prin proiecte grandioase ce distrug calitatea vieții în orașe.