În Reporter la sfârșitul lumii (1978-1988). Nonficțiuni (520 de pagini, 50 de lei), Editura Comania reeditează cele trei volume de reportaje semnate de Cornel Nistorescu înainte de 1989. În condițiile degradării reportajului ca gen jurnalistic după anii 2000, o astfel de apariție devine mană cerească pentru cei care mai cred într-o media imaginativă, autonomă, migăloasă, descriptivă dincolo de factual, senzorială și sensibilă fără a fi senzaționalistă. În zațul știrilor de zi cu zi, un fragment superb, ca o licoare deșteptătoare, despre Roșia Montană trimis de editură:
„Literatura nonfictionala din acest volum are toate sansele sa dureze si sa depuna marturie despre o epoca din ce în ce mai greu de înteles pe masura ce timpul ne îndeparteaza de ea. În schimb, opere de fictiune citite pe atunci cu nesat devin caduce. Si, foarte probabil, definitiv inutile. Cornel Nistorescu îsi dorea sa scrie fictiune. Noroc ca nu i-a reusit ! Nonfictiunea lui va fi, poate, cel mai bun pseudoroman al acelui sfârsit de lume” – Din cuvântul înainte al lui Petru Romoșan
„Fictiune-nonfictiune nu mai reprezinta, oricum, un criteriu legitim. Un text este literar daca reuseste sa stârneasca emotia. Emotia estetica. Iar reportajele lui Cornel Nistorescu exceleaza la acest capitol” – Din prefata lui Bogdan Crețu
Fragment din « Întunericul galben » – text despre Roșia Montană, apărut în volum în 1988
[…] Ceasul de vârf al aurului a batut între cele doua razboaie. Dupa 1918 a fost o perioada mai grea. Minele erau parasite, steampurile stricate, multi barbati cazusera pe harta înrosita a Europei, iar pretul metalelor pretioase scazuse vertiginos. Între aurari circula zvonul ca Bratianu ar fi zis ca nu da o mierta de porumb pe un gram de aur.
Cautatorii de aur au plecat pe Valea Jiului, la carbune. Aurul avea alta culoare. O liniste trista stapânea valea Rosiei Montane si a Cernei, putini mai coborau în pamânt dupa minereu, iar la Baia de Aries si la Sacarâmb si la Brad batea un vânt amar de deznadejde. Din marea nebunie dinaintea razboiului nu mai ramasese aproape nimic, nici orchestrele, nici hotii de aur, hotelurile erau goale, iar cârciumarii saraci. Împaratia si rosienii scoteau atât de putin aur încât nu le ajungea nici sa-l presare pe o felie de pâine. Stabilizarea monetara si legea minelor din 1929 au fost ca un pocnet de start în care mii de oameni au pornit într-o cursa nebuna spre centrul pamântului ca sa se întoarca de acolo cu mii de kilograme de aur. Nebunia începuta cu doua milenii în urma stapânea din nou peste Alburnus Maior cu aceeasi putere demonica. Parca stelele funerare ridicate lui Alexander, fiul lui Gaius, care a trait 40 de ani, cea a lui Marcus Aurelius Scenobarbus si toate pietrele romane se trezeau, si parca se trezeau curatorii de pe vremea împaratului Traian, parca Marcus Ulpius Hermias si, alaturi de el, Marcius Macer si Aelius Sostratus si Senecius Vocontianus se ridicau, cu cohortele lor de sclavi despre care nimeni nu mai stie care pamânt i-a înghitit, si cu totii coborau iar în pamânt si taiau cu dalta galerii spre a ajunge la acea lumina palida si galbena pe care-o vedeau licarind prin întunericul stâncilor si care nu era de fapt decât în creierul lor. Sapau înnebuniti, cu mintea înfierbântata de acel întuneric galben spre care coborau prin piatra, si sapau saptamâni si luni si uneori ani, si minunea galbena tot nu se arata, si trupul lor se împutina, se zdrelea de coltii stâncilor, se usca, si plamânii se umpleau cu praf si nu-l mai puteau stapâni si, dupa ce piatra se strecura pe nesimtite de pe palme si din vorbire în sânge si-n oase, de la o vreme nu mai încapea, si, când scuipau, sputa lor devenea groasa si alba si din ea, prin cel mai simplu procedeu, puteau extrage cea mai fina piatra, dar nu se opreau, continuau scufundarea în întunericul pe care adesea îl vedeau galben si stralucitor, si, când dadeau de firisoare, deveneau grijulii, aproape duiosi cu piatra care îi îngaduia si le arata putina pulbere. O luau cu grija, o marunteau si o încarcau în saci sau în corfe si sacii îi târau cu piciorul pe îngusta gaura de cârtita pâna la un loc mai larg, de unde o luau copiii. Pruncii cautatorilor de aur aveau fetele aspre, pietrificate, ei o carau prin galeriile înguste, se frecau de pereti, se clatinau, dar o carau. Daca n-ar fi continut aur si cineva i-ar fi pus s-o scoata din adâncul pamântului, ar fi carat o zi si, într-a doua sau a treia, i-ar fi crapat aceluia capul sau i-ar fi zdrobit oasele pâna când în locul acela n-ar mai fi ramas decât o pata. La Rosia Montana, pamântul nu da decât putini cartofi si câteva poame. Aici aurul e pe post de grâu, el e pâinea pe care trebuiau s-o câstige coborând în inima muntelui, scormonind ca niste cârtite, apucati, suferind, blestemând, sperând, ajungând pâna la disperare si traind compensatorii halucinatii pe galerii strâmte sau în amfiteatre largi, unde prapastia se uita în adâncul lor cu ochii ei de gheata si singuratate, unde cautatorul de aur statea agatat pe un perete ca un liliac si unde presimtea moartea prefatata de un zbor în gol.
Urmareau filonul ca pe un sarpe nebun venit dinspre nord si supt de piatra spre sud, de parca ar fi fost blestemat sa se aseze pe directia soarelui, pierdut spre adâncul pamântului într-o ultima si chinuita zvârcolire dinaintea racirii si, când îl gaseau, puterea din ei mai traia o zvâcnire, îl taiau ca pe o felie de pâine si-l carau pe întortocheatul
labirint subteran, mai încurcat decât cel din mitologie – o capcana din care poti iesi doar refuzând-o –, din piatra puteai sa nu mai iesi niciodata, sa te tot duci, sa cazi în vârtejuri adânci, unde te pietrificai si intrai în materia inerta de unul singur prin întunecatul si flamândul stomac al muntelui, fara sa mai ajungi vreodata pe buzele calde ale pamântului. […]
Cornel Nistorescu (n. 1948 în satul Turmas din comuna Martinesti, judetul Hunedoara) a urmat scoala primara la Martinesti si cursurile gimnaziale la Simeria. Absolvent apoi al unei scoli profesionale de la Cugir si al Liceului « Aurel Vlaicu » din Orastie, si-a luat în 1974 diploma de filolog (româna-italiana) la Universitatea « Babes-Bolyai » din Cluj-Napoca. Între 1974 si 1990 a fost ziarist la Viatastudenteasca, Amfiteatru, Scînteia tineretului si Flacara. Fondator, în 1990, si director al revistei Expres, a condus si compania cu acelasi nume, care a editat, de asemenea, cotidianul Evenimentul Zilei si revista Expres Magazin. Ca director al Evenimentului Zilei, a semnat zilnic editorialul ziarului în perioada 1997-2003. Dupa 2004 a colaborat cu editoriale si articole la Foaia Transilvana (Cluj-Napoca) si Editie speciala (Craiova). Din 2009 conduce ziarul Cotidianul si site-ul www.cotidianul.ro. A fondat Radio Total si a fost unul dintre initiatorii si actionarii postului de radio Europa FM. Compania de publicitate Expresiv, pe care a înfiintat-o, a devenit apoi Hager România si, ulterior, TBWA Bucuresti.
A publicat trei volume de proza documentara si reportaj : Întâmplari în linistea unei fotografii (Editura Junimea, Iasi, 1978), Paradisul provizoriu (Editura Albatros, Bucuresti, 1982), Proprietarul de iluzii (Editura Cartea Româneasca, Bucuresti, 1988).
Sorry, comments are closed for this post.