Din cauza preocupărilor mele de istoric dar și pentru că sunt un consumator îndărătnic de spații urbane din cauza pedalatului zilnic, alergărilor și mersului pe jos ca alternativă la sedentarismul la care orașul mă predispune. Cum nu am carnet de șofer și nici nu doresc să am vreodată unul, nu mă pot retrage cu lejeritate „în natură”, departe de oraș asemenea altor ecologiști de week-end, unii cam pășuniști și idilici în abordarea ecologiei. De aceea, sunt interesat de sensibilitatea morală și estetică a modernilor din secolului XIX care a condus la răspândirea parcurilor ca spații publice pentru promenadă, socializare și loisir ca reacție la dezvoltarea fabricilor și a unor cartiere înghesuite, insalubre și nesistematizate. Parcurile erau o formă de igienă socială. Aveau un rol dublu, dacă pe de o parte despart centrul orașului  de „necivilizații” muncitori și țărani, pe de altă parte creează și zone de civilizație și interacțiune ca și un spațiu de armistițiu între diverse grupuri sociale, care găsesc astfel o formă de conviețuire lăsând provizoriu luptele generale pentru trai. Cred că înțelegerea unei astfel de sensibilități de clasă de mijloc reactive la adresa expansiunii capitaliste urbane și a fluxurilor de capital generate de upper middle class din ce în ce mai retrasă în gated communities sau în suburbii ori case de vacanță la munte sau la țară ne poate determina să înțelegem mai bine resorturile unor mișcări eco-urbane de opoziție la expansiunea imobiliară dereglementată ce ocupă bunuri anterior publice sau comune. De exemplu, așa cum s-a făcut presiune asupra administrației locale și Iulius Mall pentru a amenaja pietonal aleea de lângă lac, mall-ul primind în schimb permise pentru o altă clădire, putem face pe viitor presiuni civice în cazul altor dezvoltări imobiliare (cartierul Armatei, blocul de pe malul lacului următor) pentru ca investițiile private să fie extinse și asupra unor bunuri care nu sunt consumate strict de beneficiarii acelor investiții. În acest sens, putem oare re-crea și noi, în dialog cu municipalitățile, o Societate a Parcurilor, așa cum exista în secolul XIX la Cluj? Mai jos găsiți un fragment din volumul Parcuri și grădini în România al arh. Rică Marcus, publicat de Editura Tehnică în 1958. Fragmentul conține referințe expeditive la Sibiu, Sighișoara și Cluj cu privire la primele parcuri urbane, dar și reprezentări de epocă ale acelor spații, care alături de cafenele sau cârciumi (cele ieftine, nu cele scumpe), sunt primele forme de apariție a spațiului public, spații care dacă oferă o intrare relativ nerestricționată, ca parcurile sau piețele de acum cu acces general și gratuit, permit germinarea unui spirit democratic, de discuție și participare minimală la deciziile comune (Adrian-Octavian Dohotaru).

În secolul XIX, datorită schimbărilor importante ale modului de producţie, începe o creştere tumultuoasă a populaţiei oraşelor. Trecerea către o industrie din ce în ce mai puternică şi mai mo­dernă este factorul hotărâtor al afluenţei populaţiei de la sate la oraş, unde aceasta speră să scape de sângeroasa exploatare a moşierului feudal. Zidurile oraşelor devin curând neîncăpătoare; în jurul lor apar fabrici şi cartiere întregi de locuinţe insalubre. Acestea sunt încă despărţite de oraşul vechi prin şanţuri şi întărituri. Locuitorii oraşului vechi, meşteşugarii şi nobilimea capi­talistă în devenire, se văd despărţiţi de natură din ce în ce mai mult prin prezenţa fabricilor lor şi a locuinţelor mizere ale proletariatului.

 

Conducerile oraşelor iau acum hotărârea şi trec la transfor­marea spaţiilor de apărare, devenite inutile (datorită dezvoltării tehnicii militare), în parcuri şi grădini cu caracter public.

 

În acest timp apar două tipuri de plantaţii ce deservesc populaţia oraşului: unele destul de mari pe locul fostelor ziduri sau şanţuri şi altele mult mai mici chiar în interiorul orașelor, aşa-numitele «promenade ».

 

La Sibiu se hotărăşte în 1791 într-o şedinţă a comunităţii să se realizeze o promenadă „între cazarma regimentului de infan­terie şi teatru” (vezi fig. 28) (referință: Em. Sigeruş, Zur Geschichte des Erlenparkes Hermannstadt, 1929, p. 31—40, din: Festschrift zur Feier des funfzigjahrigen Bestandes des Vereins zur Verschonerung der Stadt Hermannstadt).

În 1856 se hotărăşte şi în 1857 se încep lucrările la parcul «sub arini» (Unter den Erlen), parc care an de an va fi îmbogă­ţit şi înfrumuseţat. Care era caracterul acestor promenade ? Ele urmăreau îndeobşte crearea unor zone de umbră şi plasarea unor mici pavilioane pentru distracţii. Din gravura publicată (fig. 27) se remarcă plantaţia tânără dar viguroasă ce înconjura restaurantul-cafenea despărţit de promenadă printr-o balustradă; în faţa lui o fântână ţâşnitoare agrementa ansamblul. Despre o compoziţie a parcului sau despre o alegere a plantaţiilor urmărindu-se efecte peisagiste, nu se poate vorbi încă. Aceste plan­taţii erau constituite din simple aliniamente de arbori între care se puteau plimba fie echipaje, fie pietoni, la umbra copaci­lor ce par că erau stejari şi castani.

 

În anii următori acţiunile de înfrumuseţare şi îmbogăţire a ora­şului continuă: se realizează o grădină spre bastionul Soldisch, se plantează drumul spre «sub arini» şi «Dumbravă» (Jungerwald), iar în faţa fostei porţi Heltau, se amenajează un mic scuar etc.

 

Oraşul Sibiu nu este un caz izolat. Şi la Sighişoara, după afirmaţiile lui Teutsch, exista încă din 1813 un parc numit Melchior, dar care nu a dăinuit multă vreme pentru că variatele distracţii puse la dispoziţie vizitatorilor depăşiseră probabil limita acceptabilă de către morală şi s-a cerut închiderea sa.

 

La Cluj, în 1838, pe locul Dumbrăvii Furnicilor ce fusese plantată încă din 1827, se amenajează parcul-promenadă care este şi astăzi cunoscut. Din 1865 aflăm de existenţa unei «socie­tăţi a parcului», care avea ca obiectiv înfrumuseţarea oraşului cu parcuri.

 

Într-un calendar vechi de mai bine de o sută de ani, am găsit publicat planul parcului, care îngăduie să se aprecieze interesul pentru arta peisagistă din acele vremuri.

Promenada-parc aşezată de-a lungul malului râului Someş este străbătută de o alee plantată cu castani aşezaţi pe patru rânduri la distanţă de circa 8 m unul de altul. Profilul drumului (v. fig. 29) arată că se urmărea crearea unei umbre puternice pentru plimbare. Spre diferenţă de Sibiu, aici s-a separat circu­laţia pietonilor de aceea a trăsurilor. De o parte şi de cealaltă a acestei promenade au fost dispuse — pe un traseu peisager — dotările specifice: un manej, o şcoală de înot (bazin cu vestiare, fără plajă), o arenă fără tribune etc. Mai există o cafe­nea la intrarea dinspre centrul oraşului (v. fig. 29 i). Forma şi aşezarea acesteia arată preocuparea de frumos şi cunoaşterea legilor compoziţiei. Se mai văd: un pavilion pentru muzică aşezat tangent la promenadă şi cam la mijlocul distanţei de capetele ei şi, în sfârşit, locuinţe pentru grădinari şi paznici. Din indica­rea plantaţiei cât şi din ceea ce mai există, putem să apreciem că vegetaţia era judicios dispusă, fiind variată ca esenţe, închizând perspective sau lăsând vederi şi străpungeri lungi şi justificând astfel traseul aleilor. Apreciem acest plan ca un valoros document de epocă care oglindeşte capacitatea de compunere a specialiştilor respectivi.

Existenţa unui asemenea parc dovedeşte largile preocupări pentru înfrumuseţarea oraşului. Din acelaşi document se remarcă existenţa unor plantaţii studiate şi pe lângă unele case mai impor­tante din oraş (v. fig. 29—1, 2).

[Fig. 29. — Cluj. DAȚI CLICK PE IMAGINE PENTRU A O VEDEA MAI BINE ȘI INVERSAȚI ECRANUL. Planul promenadei (actualul parc al oraşului) după un desen publicat într-un calendar local din 1850-1860.

a) şi b) locuinţe îngrijitori, c) pavilion, d) izvorul Bekki, e) arena, f) casa pescarului, g) insula rozelor, h) gardul pentru sărituri, i) cafenea, k) manej, l) pavilion pentru muzică, m) bazin de înot, n) loc pentru monumentul comemo­rativ, 1 şi 2 grădini particulare.]