Îmi lansez cartea Protestatarul, la Timișoara, joi de la ora 14.45, la City Business Center (hihi, viitoare cooperativă în 10 ani dacă vin la putere!) la invitația universitarului Emanuel Copilaș și a Institutului pentru Progres Social & a Fundației Friedrich Ebert, cărora le mulțumesc cu această ocazie. Lansarea are loc după conferința și seria de dezbateri ,,Excluderea socială a romilor – o perspectivă regională’’. Cum nu prea se găsește cartea în librării, am pus-o copyleft pe net încălcând contractul editorial: http://www.slicker.ro/wp-content/uploads/2013/05/Adi-Dohotaru-Protestatarul.pdf

Volumul este în bună măsură un eșec pe care mi-l asum, în sensul în care deși am preconizat mișcări civice mai mari pornind de la probleme locale (vedeți mobilizările din jurul campaniei Salvați Roșia Montană), am fost prea optimist când credeam că civicii mobilizați stradal vor avea o revelație glocală a contradicțiilor dintre capitalism și democrație. Cartea mută accentul de la analiză la practică și deloc surprinzător nu exista una similară în România sau în Europa Centrală și de Est, culturi semi-periferice fascinate de analiză socio-istorică pentru că rareori se pot împuternici îndeajuns încât să își facă propria istorie.

Această conștientizare sistemică nu s-a produs și ar fi mirabil că se va întâmpla în afara unor grupuri de avangardă socială și artistică, corespondentul elitelor dreptei. Dar e o avangardă fără simț al istoriei, fără direcție, de aceea până la un simț al istoriei dincolo de meteorologia geografică a lui „ni se întâmplă”: privatizări secetoase, lapovițe financiare, caniculă de acumulare primitivă, ninsoare de externalizări, soare civico-senin de CSR etc., ne putem spațializa pentru ca prin construcția unui spațiu public, prin amenajarea unui „parc uman”, după cum spunea Sloterdijk, cu diverse premise de stânga și de dreapta, să avem atât o zonă de respiro cât și de încleștare civico-politică, condiție democratică minimală a posibilității stabilirii unor direcții istorice viitoare ceva mai coerente. Direcția presupune un joc, care în ciuda farmecului procesului, are niște rezultate cuantificabile. Noi nu suntem într-un joc, suntem încă în joacă, iar spațiul posibilului nu este dublat de vastul imperiu necesar al probabilului.

Aș vrea să ilustrez atitudinea de implicare civico-politică prezentă în carte prin imaginile de mai jos și povestea Parcului Între Lacuri care trebuie conturat în urma presiunilor pe care e necesar să le facem în continuare (iar când nu va fi necesar, ne vom juca din nou).

Mai relaxat după susținerea doctoratului, m-am întâlnit la o cafea (mobilă) cu prietenul Laurentiu Ridichie, un Douanier Rousseau al sec. XXI, al exotismului activismului radical. El mi-a zis că suntem în căutarea spațiului pierdut, formulă pe care vrea s-o impregneze mai plastic pe retinele băștinașilor.

N-aveam chef să ședem la primul lac și să-l foto. că l-a pozat destul PR-ul Iulius, deși, noi radicali și cârâitorii de profesie, ar trebui să ne bucurăm și de acest spațiu care chiar dacă e apropriat simbolic de Iulius Mall, e un spațiu (semi)public născut în tensiunile dintre civici, investitorul privat și autorități. Eram bucuros ieri la plimbare nu doar pentru că activismul SOS cu privire la pietonalizarea aleii din jurul primului lac a avut un minimal succes, ci mai ales pentru că a prins ideea arhitectului Mitrea cu privire la realizarea unei părți din Parcul Est / Parcul Între Lacuri și pentru că prin eforturile noastre de mobilizare acel parc, cel mai mare spațiu public al orașului, există măcar discursiv, realizare mult peste cea doctorală.

Am mers la următorul lac, în căutarea spațiului pierdut, între construcții, garduri și garaje. L-am găsit nostalgic într-o poezie a ruinelor de plastic, a molozului de pământ, dar și a apusurilor lui Gaspar David Friedrich căruia i-am adus un tribut când am găsit pe malul lacului o carpetă roșie pe care să ședem liniștiți. Cu o tandrețe camaraderească gay și anticapitalistă am privit soarele la zenit. Ne-am întrebat dacă e reacționaro-decadento-burghez  sau nu să privim apusul când homleșii mor de foame, dar n-am ajuns la o concluzie clară.

Pe când mă gândeam să scriu un articol despre tăierea accesului general pe aleea din jurul terenului CFR citând vreunul dintre intelectualii marxizanți autohtoni despre acumularea primitivă prin deposedare a bunurilor comune, m-am întâlnit cu portarul CFR. Îl întreb dacă au tăiat accesul către al doilea lac din cauza faptului că sportivii CFR ar putea fi spionați la antrenamente sau pentru că se pregătește altă investiție imobiliară în zonă. Îmi răspunde că a tăiat accesul punând o sfoară simbolică și niște stâlpi, dublată însă de o droaie de câini care să îi întărească punctul de vedere, pentru că veneau niște tineri la el pe stradă, se pupau și cine știe ce mai făceau în mașină.

Îl întreb dacă este de acord să își țină câinii în frâu și ca aleea să fie strict pentru pietoni care să se plimbe în jurul lacului, să se pună și ceva becuri pentru ca tinerii să nu facă cine știe ce vor ei să facă la umbră. A zis că e de acord, semn că mai există șanse de mântuire pentru clasa muncitoare. Dar a zis apoi că e de acord cu pietonalizarea pentru că suntem ardeleni, deci civilizați, dar numai să nu existe cine știe ce interese superioare iritărilor sale fiziologice la văzul tinerilor acuplați. L-am întrebat și dacă primăria a luat legătura cu conducerea CFR, așa cum vorbisem de mult timp la primărie, pentru ca alea să devină pietonală. A zis că nu. Probabil că primăria nu are momentan niște avize de dat ca să îi iasă ceva din toată povestea și pentru a cere investitorilor privați să mai facă vreuna sau alta. În fond, după Parcul Iulius de ce nu am avea Aleea Paszkany sau Aleea Arpi?.

Iaca, în spiritul Protestatarului, fac niște propuneri succinte de activism civic pe termen scurt și mediu, atât acțiuni practice, cât și strategii discursive pentru a gândi spații publice în termeni participativi și incluzivi:

1. Un cros al Parcului Între Lacuri organizat de Runners Club, SOS și cine mai vrea să participe la realizarea celui mai mare spațiu public al orașului. Crosul ar trebui să parcurgă cele două lacuri, pe unde dorim să existe alei pietonale.
2. Concurs de orientare sportivă în zona pepinierei RADP, mai ales că zona sălbatică din jurul pepinierei se pretează la planificarea primului parc din România gândit și pentru orientare. Acest sport implică nu doar abilități fizice, ci și intelectuale, ceea ce pentru copii de clase primare, gimnaziu și liceu ar putea fi o binecuvântare pedagogică în descendența mens sana in corpore sano. Este sportul pe care nu l-am prins niciodată când eram mic pentru că cel mai adesea mă rătăceam și încep să cred că o făceam intenționat.
3. Critical mass-urile viitoare să treacă nu doar în zonele aglomerate de mașini, ci, așa cum am pedalat în jurul lacului, și pe spații unde, noi, bicicliștii vrem să fim separați de traficul auto obositor, să fim relaxați alături de pietoni (Parcul Între Lacuri, Parcul Feroviarilor, La Terenuri Mănăștur etc.). În acest sens, ar trebui să legăm Pata Rât de Cluj, pentru că există doar un autobuz supraaglomerat care merge prin Someșeni, dar nu există o stație de biciclete la Pata Rât sau alei bicicliste și pietonale care să lege ghetoul de Cluj. Parcul Între Lacuri ar fi cea mai apropiată posibilitate pentru copii din Pata Rât să facă sport și se poate asigura accesul prin stația de biciclete și aleile bicicliste din viitorul Parc Între Lacuri (asta pentru că e puțin probabil ca până la înființarea parcului primăria să desființeze întregul ghetou din jurul rampei de gunoi).
   
4. Dezbaterile cu privire la investiții de anvergură ca cel mai mare parc al orașului neapărat să fie făcut la nivel de cartier, nu doar la primărie între câțiva investitori și administrație ca în cazul cartodromului din Gheorgheni transformat în bază sportivă fără un Plan Urbanistic Zonal și fără consultări, ceea ce face ca aprobarea proiectului de către Consiliul Local să fie ilegală, decizie arbitrară a municipalității care sper să fie atacată în instanță. Cu SOS, am propus un model de bugetare participativă net superior față de ce a propus primăria în Mănăștur și mediul asociativ local, ale cărui compromisuri pentru supraviețuire sunt de înțeles (nu uitați, 300 de ONG-uri au cerut anul acesta bani de la primărie!): http://totb.ro/sos-lacurile-gheorgheni-propunere-de-design/
5. Atenție la gentrificarea acestor zone anterior semi-abandonate, auto-critică pe care eco-activiștii trebuie să ne-o facem la întâlnirile noastre! Populația săracă se refugiază în astfel de spații și este datoria noastră ca cetățeni să ne dăm seama ce alternative se pot oferi pentru oamenii străzii dacă investiții minimale în reabilitarea unor zone verzi le afectează viețile și îi alungă chiar mai departe.

Pornind de la cele 5 puncte de mai sus care pot fi îmbunătățite și completate, trebuie să purtăm dezbateri publice deloc consensuale deoarece e necesar să ne nuanțăm poziția asupra parcurilor din perspectiva accesului general și gratuit pentru toți oamenii, indiferent că sunt homeleși, romi, săraci ori bogați. În acest sens, spațiul public pe care îl proiectăm fantasmatic și edulcorat cei din clasa de mijloc trebuie să fie în termeni realiști un spațiu de armistițiu al luptelor de clasă, de rasă și de gen, în care ne studiem reciproc, învățăm de la unii sau alții, încercăm să evităm oboseala competiției pentru supraviețuire de zi cu zi, chiar încercăm să cooperăm și apoi să mutăm lupta la un nivel mai ridicat, mai abstract. Va fi preponderent luptă și nu cooperare pentru că viețile noastre sunt organizate structural în jurul competițiilor multiple private și de grup, consensul este foarte rar posibil și doar provizoriu. Parcul a rămas singurul refugiu urban asupra bunurilor comune, încă există un acord fragil că aceste bunuri trebuie să fie administrate mai degrabă colectiv, prin acces general și gratuit pe baza taxelor și impozitelor pe care le plătim decât să fie administrate privat, pe baze biopolitice. Pornind de la această socializare light putem construi premisele unei democratizări ulterioare în domenii economice, financiare și administrative mai relevante pentru viața noastră de zi cu zi.