Despre [ceva] şi [muzică] 8

Mă numesc Alexandra Păcurar şi sunt prietenă cu Irina care suferă de o formă adultă de ADHD ce se manifestă numai când vine vorba de lucruri care o enervează și de muzică. I-am furat acesteia o ediţie a rubricii, dar să ştiţi de la început că eu sunt un suflet sensibil şi în [introduceți definița a orice e asta aici] voi fi mai puţin hateriţa decât mai sus menţionata Irină.

ceva

Despre Arcade Fire si Lars von Trier

În ultima perioadă, când în jurul meu se ajungea să se discute despre altceva decât beţii şi faze penale făcute de X, inevitabil două subiecte erau atinse şi dezbătute: viitorul album Arcade Fire, Reflektor  şi următorul film al lui Lars von Trier, Nymphomaniac. Cu overhype-ul din jurul acestora, era imposibil să nu se vorbească despre. Cum e imposibil să nu discuţi chestii legate de Roşia Montană sau câini maidanezi. În urma acestor discuţii, mi-am dat seama că Arcade Fire şi Lars von Trier au mai multe în comun decât ar părea. Am să prezint, pe scurt, aspectele ce îi fac asemănători, atât la nivel personal, cât şi la unul mai general.

– Primul meu contact auditiv/ vizual cu aceştia:  Pe la 16 ani, când treceam de perioada de revoltă adolescentină exprimată prin pasiunea mea pentru muzica rap (şi cultura hip-hop, în general) nu mă mai identificam cu acest gen de muzică şi trebuia să găsesc ceva nou care să-l înlocuiască şi să aducă şi ceva în plus. Atunci, Diana, o prietenă proaspăt mutată la Bucureşti, a venit la noi, zălăuancele şi ne-a spus de un gen de muzică mişto, indie. Eu i-am spus ca există şi indie hip-hop, hip-hop făcut independent fără o casă de discuri mare care să îşi bage nasul, dar ea mi-a explicat că ăsta e altceva, să ascult Yeah Yeah Yeahs şi o să ma prind despre ce e vorba. Zis şi făcut, am pus mâna pe YYY, urmând ca apoi să descopăr trupe şi artişti precum TV on the Radio, Animal Collective sau Andrew Bird care încă mi-au rămas foarte dragi şi printre care se număra, bineînţeles, şi Arcade Fire. Funeral şi Neon Bible sunt nişte albume excelente la care mă întorc de fiecare dată când fie devin nostalgică, fie nu mă satisface nimic ce se face în prezent. Cu Lars von Trier e cam la fel. Tot pe la 16 ani, încercarea de a descoperi ce îmi place din vastul domeniu al cinematografiei mi-a fost uşurată când am găsit cd-ul împrumutat de taică-meu de la naşu’ Mircea, mare cinefil. Pe el era Dogville, film care m-a impresionat aşa de tare, (până la lacrimi şi după) încât am dezvoltat un interes, o admiraţie şi o apreciere necondiţionată faţă de omul din spatele acestuia, von Trier. Anul 2013 părea să fie cu noroc pentru mine, pentru că o să am parte de un album de la una din trupele mele preferate şi un film făcut de unul din regizorii mei preferaţi.

o-ARCADE-FIRE-HERE-COMES-THE-NIGHT-TIME-facebook

– Promovare excesivă (şi foarte bună, de altfel): Atât Reflektor, cât şi Nymphomaniac sunt extrem de bine promovate, mai că nu ţi-s băgate pe gât. Probabil şi cei neinteresaţi de acestea, o să ajungă să spună “Hai să vedem ce poate fi aşa tare, că văd că în sus şi în jos, numai despre astea aud.” Astfel, obiectivul promovării va fi atins. Arcade Fire, fie că au făcut un clip la piesa ce dă numele albumului, un scurt-metraj colorat si atractiv, o apariţie la SNL sau un lyric video cu câteva zile înainte de lansare, au dezvăluit fix atât cât să te facă curios şi să vrei mai mult, dar totodată să nu strice misterul. Lars von Trier, la fel, a anunţat titlu celor 8 capitolele, a crescut apetitul (artistic şi sexual) al publicului prin dezvăluirea unor scene de câte un minut şi ceva din fiecare capitol şi a publicat posterele care îi ilustrează pe fiecare din actori în momentul orgasmului. Acestea, făcându-se treptat şi cu cap, au atins exact ceea ce trebuie să atingă un teaser, efectul fiind creşterea dorinţei şi a nerăbdării de a viziona odată întregul lungmetraj. În plus, sexualitatea excesivă a fost întotdeauna cea mai bună metodă de a atrage atenţia asupra a ceea ce vrei să promovezi, deci aici a  mers la sigur. De fapt, cu tot filmul a mers la sigur.

nymphomaniac-poster-charlotte-gainsbourg

 

Toată lumea are o părere mai mult sau mai puţin conturată despre album şi film şi nu ezită să o exprime:  La fel cum mă aşteptam, toată lumea (inclusiv eu) are ceva de spus despre Reflektor. Că e bun, ca e overrated, că e de hipsteri împuţiţi, că e capodopera trupei, că alte albume ale lor au fost mai bune, că e clar albumul anului etc., aceste remarci se fac şi se vor face, în continuare, o perioadă, mai ales pe reţelele de socializare, dar şi la o bere cu prietenii. Faptul că nu te lasă indiferent e tocmai unul din efectele excelentei promovări. Ceva îmi spune că acelaşi lucru se va întâmpla şi cu Nymphomaniac, Facebook-ul va fi invadat în lunile decembrie şi ianuarie de statusuri de apreciere sau dispreţuitoare referitoare la diverse aspecte ale filmului.

– De la non- la conformism: Mai demult, Arcade Fire ascultau cei care voiau altceva decât ceea ce se face în mod obişnuit în industria muzicală. Erau interesanţi, originali, creativi şi aveau ceva de spus, spre deosebire de banalele trupe de duzină. Nu spun că acum nu sunt aşa sau nu că au nimic de zis, dar şi-au pierdut statutul acela special pe care îl ocupau. Asta s-a întâmplat atât din cauza faptului că au apărut alţi artişti asemănători şi lumea s-a habituat cu acest gen de trupă şi de muzică, cât şi a faptului că Arcade Fire şi-au schimbat destul de mult stilul pe parcursul evoluţiei într-o direcţie mai comercială dar, probabil, este şi o percepţie subiectivă a fanului din perspectiva căruia vorbesc. Acestuia, văzând că în jurul lui fenomenul Arcade Fire a luat o foarte mare amploare, i s-a mai tăiat din elan. Proabil sună foarte hipsteresc ce spun, dar câteodată chiar dacă te bucuri că în sfârşit unei anumite trupe care ţie îţi place i s-a recuoscut talentul, parcă se pierde din intimitatea relaţiei tale cu o acea trupă pentru că în loc să petreci singur, sau într-un grup restrâns timp cu ea, mii de alţi fani sunt acolo, la fel de dornici ca tine să o facă. Cu Lars von Trier situaţia e asemănătoare. Nu pot să zic că am crescut cu el (cum am facut-o cu Arcade Fire), dar tot timpul filmele lui mi se părea că sunt pentru un anumit segment de public, ceva mai restrâns, mai “specializat”, mai dornic de ceva diferit. Tot timpul până la Antichrist-ul când lucrurile “au scăpat de sub control” şi acum mai puţin dogmaticul Lars on Trier este îmbrăţişat de marea majoritate a publicului, devenind un fel de normă la care, dintr-un motiv sau altul te conformezi.

– Atât în cazul trupei Arcade Fire, cât şi în cazul lui Lars von Trier îţi pui aceeaşi întrebare: până când? Până când o să mai aibă inspiraţie să facă ceva bun, să nu se repete prea mult şi să se ridice la aşteptările noastre crescânde? Dar, mai ales, mă întreb: când/ dacă o să înceteze să ne placă pentru ceea ce fac şi o să ascultăm Arcade Fire sau o să vizionăm Lars von Trier doar pentru faptul că au ajuns să facă parte din identitatea noastră, pentru renumele câştigat, resursele investite până acum în ei sau publicitatea de care au parte. Rămâne de văzut. Cum rămâne şi Nymphomaniac de văzut şi Reflektor de ascultat, în continuare.

 

2 răspuns la Despre [ceva] şi [muzică] 8

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2024 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress