Parcul Iuliu Hațieganu va fi reabilitat prin fonduri europene în valoare de 31 de milioane de euro, dintre care doar un milion de euro vine din bugetul universității. Pare deja o poveste de succes și în bună măsură este. Investiția va demara toamna aceasta și se va încheia anul viitor, timp în care parcul nu se va închide. În bucuria generală a succesului atragerii de fonduri europene, merită oferite câteva nuanțe și detalii legate de o întâlnire cu reprezentanții UBB, propuse de SOS, care își va extinde arealul de intervenție publică dincolo de zona de est a orașului unde am recomandat crearea Parcului Între Lacuri.

Din partea UBB, au participat Dan Lazăr, prorector responsabil cu finanţarea şi programele europene, Cosmin Irimieş, Director tehnico-administrativ, Bujor Câmpean, expert monitorizare Serviciul Tehnic UBB, şi Adrian Nicolae Briciu, din cadrul Oficiului pentru Programe Europene. Din partea M&M Consult, care prestează servicii de consultanţă în managementul proiectului, a participat Simina Pălincaş-Sav. Jurnaliști au fost puțini și relativ neinteresați de mizele mai mari ale posibilității deschiderii unui parc care în momentul de față ar putea fi spațiul public cel mai de anvergură al orașului, dar care pentru a fi considerat ca atare ar trebui să permită accesul general și nelimitat tuturor doritorilor.

Existau îngrijorări cu privire la tăieri de copaci, așa cum s-a întâmplat când s-au derulat alte investiții. Vestea bună e că nu vor fi tăiați copaci, vor fi extrași cei bolnavi și plantați alți puieți astfel extinzându-se fondul forestier. Facultatea de Educație Fizică se va mări pe verticală fără a presupune noi construcții, iluminatul se va extinde pentru a alerga pe înserate, terenuri de sport vor fi reabilitate, dar merită urmărit și cât de accesibile ca preț vor fi. De asemenea, rețeaua de canalizare și alimentare cu apă va fi modernizată. Un aspect care merită apreciat este că noua administrație UBB, post Marga, a permis deja de un an accesul gratuit pentru toți studenții din Cluj, nu doar pentru cei din UBB, dar este o deschidere firească dacă se are în vedere că inițiatorul parcului, dr. Iuliu Hațieganu, preda la Facultatea de Medicină, iar parcul a fost făcut în bună măsură pe un teren al universității de agronomie. Totuși, firescul unei universități deschise către comunitate, se poate aplica la toți cetățenii Clujului.

Sunt și alte aspecte în continuare discutabile ale reabilitării, mai ales cu privire la alei care sunt gândite pentru pietoni, nu pentru sportivii amatori și profesioniști din multiplele ramuri sportive care fac mișcare în Parcul Babeș. Va fi o suprafață mai dură decât pământul colmatat și pietrișul de acum, similară cu cea din Parcul Central, aleea centrală. Oricum, această soluție propusă de arhitectul Adrian Borda din partea Comisiei Monumentelor Istorice este superioară celei propuse de UBB, adică dalaj, care presupunea un contact mai dur pentru gleznele alergătorilor. Nu s-a acceptat ideea suplimentării de fonduri pentru a gândi o alee dintr-un material mai elastic, de lemn tocat propusă de decanul IEFS, Vasile Bogdan, dar nu s-a spus nu acestei soluții în viitorul mediu.

O problemă majoră, cred eu, e legată de accesul general și nerestricționat în parc. În momentul de față, nu se dorește accesul liber și gândirea parcului ca spațiu public cu argumentul tehnocratic al fondurilor necesare „ecologizării” zonei. Taxa de intrare de 2 lei este gândită ca „taxă de ecologizare”, adică de curățenie, ceea ce arată cât de impropriu este folosit în spațiul autohton conceptul de ecologie. Totuși, la discuții și mai informale temerea, parțial reală, e că accesul general ar distruge parcul pornind de la premisa că cine plătește pentru acces se va responsabiliza în raport cu neplătitorul, care fără plata unei taxe nu va aprecia valoarea unui spațiu verde. Se poate infera, pornind de la o astfel de argumentație, că o persoană va reuși să fie cu atât mai responsabilă cu cât va reuși să plătească mai mult pentru diverse servicii.

Doar o ofertă concretă din partea primăriei de co-gestiune a parcului ar putea schimba situația. Până atunci, n-ar strica unele discuții și mai tehnice legate de modalitățile prin care noua suprafață să fie mai puțin dură pentru alergători.

Asta înseamnă a nu se interveni atât de des cu mașinile auto pe acea suprafață, dacă e posibil, ca să nu se taseze prea tare. Iar pentru ca stratul de agregate compactate al aleilor să fie mai elastic cei din UBB trebuie să aleagă un strat de cel puțin 12 cm de balast. Acest balast e mai elastic decât mixajul cu piatră spartă. Dezavantajul balastului e că e mai puțin rezistent și durabil, ceea ce necesită întreținere ulterioară și costuri pentru UBB, dar e mai ok pentru noi, sportivii.

Voi reveni pe viitor cu un eseu mai larg despre modalitățile prin care noi, clujenii, putem să ne implicăm în deschiderea parcului pentru cât mai multe persoane, lucru condiționat doar prin implicarea primăriei în gestiunea zonei. Problemele însă sunt multiple și sunt legate de faptul că „modernizările” și „dezvoltările”, inclusiv a parcurilor unde astfel de formulări sunt inadecvate, sunt gândite în termenii prioritizării fluxurilor de capital, de aceea construcțiile de clădiri din parc pot fi considerate din alte puncte de vedere o involuție în raport cu situația din anii 1990 sau de dinainte de 1989 din simplul motiv că aceste construcții și „modernizări” succesive au marcat o presiune antropică negativă asupra mediului, care devine din ce în ce mai desfigurat. Desigur, universitatea are nevoie de hoteluri, facultăți mai mari și cămine, dar fundamental este să ne întrebăm dacă acestea puteau fi construite doar în cel mai mare parc al orașului. Având în vedere respectul aproape țărănesc în spațiul românesc față de cărturar (toți țăranii doreau ca fiul lor să fie popă sau învățător, iar fiicele să fie nevestele lor) nu s-au lansat critici la adresa politicilor universitare de ocupare a parcului, deși într-un spațiu realmente critic se pune constant întrebarea: cine-i educă pe educatori?

Alergarea, denumită generic mama tuturor sporturilor, a rămas pe ultimul plan în acest proiect tocmai pentru că este cel mai ieftin sport și se poate face aproape gratuit, spre deosebire de alte sporturi care necesită cheltuieli și investiții mult mai mari și astfel o rulare mai serioasă de capital. Apoi, accesul general sperie gândirea conservatoare indiferent că este a universității sau vine dinspre alte sfere conducătoare pentru că presupune acceptarea și deschiderea către un celălalt de care ne este teamă pentru că este diferit, sărac poate, anonim, amenințător prin restul de diferență care nu poate fi încorporată. Deloc surprinzător, celălalt este un intrus într-un spațiu public imaginat după valori mic-burgheze, gospodare, convenționale, geometrizante și ornamentale (în care nu se calcă iarba, de pildă). Țin minte reacția rectorului Pop la ideea deschiderii parcului Babeș când spunea în cadrul unei conferințe de presă anul trecut pe un ton natural că nu poate fi permis accesul oricărui „intrus” (iar intrusul poate fi țiganul, cerșetorul, bețivul, adolescentul turbulent al proletariatului mănășturean sau, mai rău, al precariatului actual în continuă extindere), după cum prorectorul Lazăr se teme de o invazie a băieților de cartier din Mănăștur.

La astfel de blocaje, se poate răspunde uneori prin artă, alteori chiar prin psihanaliză, dar cel mai adesea prin acțiune civico-politică, dar aici mă tem că prejudecățile noastre au ridicat garduri prea mari ca să le putem surmonta, iar protestele legate de Roșia Montană par să nu vadă vreo sinonimie între civis și polis. În fiecare zi, ca Bulă și Ștrulă care încearcă să evadeze din închisoare sărim și gâfâim 99 de ziduri, după care extenuați,  neștiind că mai trebuie doar un gard de sărit, propunem să ne întoarcem. La întoarcere, ca să nu o luăm razna, evadăm măcar prin artă, așa cum o echipă artistică S.O.S. (Marius Moga, Radu Gaciu și cu mine), o facem în cadrul concursului AltArt – Artă în spațiul public, unde dacă intrați pe site-ul lor veți găsi unele proiecte cool și altele cam anoste:

Secțiune: Intervenție culturală 
Format: aleatoriu
Argumentație: Performance-ul „Dialectica gardurilor” este anunțat ca eveniment pe facebook în care mai mulți cetățeni, oameni politici și reprezentanți mass-media sunt invitați să devină alpiniști și să se cațere pe gardurile care limitează pătrunderea în spații (considerate) publice și care ar putea fi cu acces general și gratuit, dar nu sunt. Cățărătorii vor încerca să escaladeze porțiuni din Parcul Feroviarilor unde au fost amenajate ilegal terenuri unde accesul publicului este interzis, în Parcul Sportiv al orașului unde plimbatul pe alei este condiționat de plata unei taxe, pe gardul pepinierei RADP din Gheorgheni, în preajma căreia ar putea fi amenajat cel mai mare parc al orașului… Alpiniștii escaladează gardurile de pe malurile Someșului menite să izoleze deținătorii de animale de restul populației, pe gardurile vreunui liceu care interzice practicarea sportului locatarilor după încheierea orelor de clasă, pe gardurile de fier de lângă gardul viu menite a restricționa accesul „non-gospodarilor” și multe alte locații care urmează să fie cartografiate.

Dacă doi cățărători profesioniști (publicistul Adi Dohotaru și arhitectul Marius Moga) vor merge în mai multe locații, publicul este invitat să participe într-o locație sau două, apoi să facă tiroliană între Parcul Babeș și Parcul Rozelor. Deși cele două parcuri sunt la 5 metri distanță unul de altul, e nevoie a ocoli aproape 2 km pentru a ajunge dintr-un loc în altul. În fiecare zonă vizitată, Albă ca Zăpada și cei 7 pitici vor privi alpiniștii blajin și imobil de partea cealaltă a gardului, ei simbolizând, ca să ne deconspirăm într-un limbaj grotesc de direct, percepția gospodărească, mic-burgheză, a spațiului public. Un spațiu public oarecum îngrijit, dar atent reglementat, mulat pe visul de suburbie al administratorului care dorește ca fanteziile evazioniste, liniștea și temerile mocnite legate de securitate și de celălalt să nu îi fie deranjate prin ridicarea unor garduri protectoare.

Demersul artistic are rol de catharsis pedagogic, cu iz absurd, singura formă de posibilitate de supraviețuire a artei, atent delimitată de un potențial emancipator, mai ales în varianta capitalismului tardiv neoliberal, în care simpla desemnare ca artă a unui demers critic ciuntește ascuțișul contestatar. Intervenția artistică este gândită ca una a neputinței, în ciuda eforturilor transpirate considerabile ale protagoniștilor, acești Cavaleri ai Tristei Acțiuni, după ce au rămas fără răspuns apelurile civice de a deschide publicului larg Parcul Babeș, cel mai mare spațiu public al Clujului, și alte parcuri (care ar fi dublat cu aproximație cantitatea de spațiu verde cu acces general și nelimitat la nivel local) și de a tripla cantitatea locurilor de joacă în Cluj prin deschiderea curților școlilor.

Puteți citi în continuare și să votați intervenția SOS pe site-ul AltArt.