Abdellatif Kechiche cîştigă Palme d’Or la prima participare în Competiţie la Cannes, cu La vie d’Adèle. Regizorul tunisian a realizat în 2007 La graine et le mulet, un film care a cîştigat patru premii César (între care Scenariu, Regie şi Cel mai bun film) şi Premiul Juriului la Veneţia.
La vie d’Adèle se sincronizează perfect cu discuţiile politice şi religioase actuale, în urma cărora sînt luate decizii cu privire la legalizarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi cu privire la dreptul acestora de a înfia copii. Adèle e important şi pentru că oferă încă un prilej de discuţie, despre modul în care unele obsesii ale lumii actuale, sexul şi afişarea sexuală, translatează dinspre micul ecran sau presa tabloid în cinema şi sînt discutate valoric. Filmul, de altfel, e un teren propice pentru derularea unor astfel de discuţii, unul recomandat atît de posibilitatea cinematografului de a ajunge la un număr mare de oameni, cît şi de calităţile discursive pe care le poate avea un film calibrat cumsecade.
Adèle e un film de trei ore, în a cărui relatare, în mare măsură, contează numai gros-planul. Personajele implicate în acte sexuale – în special Adèle, iubita acesteia, Emma, şi persoanele alături de care acestea mai ajung în pat – sînt necontenit surprinse în gros-plan în fiecare activitate. Atunci cînd mănîncă vedem cum participă fiecare fir de salivă la formarea bolului alimentar; cînd fumează urmărim cum buzele se strîng şi formează cute; atunci cînd plîng vedem cum lacrimile şiroiesc pe obraz, cum curg mucii pe nări înspre şi în gură. Atunci cînd se sărută, vedem cum buzele se masează reciproc şi se despart, vedem cum se amestecă salivele. În preludii vedem cum saliva trece din gură pe degetele celuilalt sau celeilalte, pe piele. Kechiche mizează pe o apropiere de gură, un loc atît de important pentru construcţia unei relaţii – ca vorbire, ca investiţie amoroasă.
Dorinţa acestui proiect e de a arăta că şi un cuplu homosexual trăieşte pasiunea – care implică sufletul şi sexul – la fel de puternic precum unul heterosexual. Caz în care – am putea continua noi discuţia – ar fi normal să li se recunoască persoanelor de acelaşi sex dreptul de a se căsători şi de a avea copii. Nu mă interesează valenţele unei posibile discuţii dincolo de ceea ce spune acest proiect. Important e cum spune Adèle ceea ce spune.
Problema e că Adèle nu depăşeşte latura sexuală a unei relaţii. Pe ecran, tinerii (liceeni, în special) apar ahtiaţi după sex. Patru zile fără sex par un blestem, după cum bravează o colegă de clasă a Adèlei. În contextul acesta, cînd Adèle îi spune partenerului ei sexual (licean în ultimul an) că nu îl mai poate vedea, după două întîlniri, a doua fiind o partidă de sex, e puţin ridicol să vezi că acesta varsă o lacrimă de durere. În ritmul acesta merge tot filmul: sex explicit şi mici ancore între partidele sexuale, prin care derularea acestora să pară că aparţine structural vieţii. Mai mult pe filmesense.eu
Sorry, comments are closed for this post.