Salutare, oameni buni!
Bine v-am regăsit la rubrica „Monday, I feel like shit!” cu o piesă care se mulează ca o mănuşă pe profilul acestei rubrici, de la prima la ultima silabă a versurilor.
M-am tot măcinat ascultând piesa asta, întrebându-mă ce l-o fi năcăjit în aşa hal pe Keith Caputo, unul din idolii tinereţii mele, descoperit acu 20 de ani pe o casetă luată din întâmplare de la magazinul Barock din Cluj. Pe atunci Caputo era un metalist îndârjit, un Tânăr Mânios, membru al trupei hardcore Life of Agony, se revolta împotriva sistemului, vroia să ocupe universităţi, să salveze pajişti, să reformeze, să contrareformeze, avea energie şi poftă de a face ceva, de a schimba ceva, orice, doar direcţia îi lipsea. Piesa sa Lost at 22 (and I’ve got no fukkin clue) a fost imnul reformiştilor vremii respective, iar mesajul său rămâne eternamente valabil.
După cum el însuşi intuia pe albumul respectiv, până la urmă Caputo n-avea să schimbe mare lucru. Aşa că a decis să se schimbe pe sine. S-a dezbărat de metal, s-a reorientat spre un folk mai… indie, cum îi zice acuma (perioadă din care am şi cules piesa asta), şi-a schimbat numele în Mina Caputo, stabilindu-se la Amsterdam cu ambiţia de a începe o carieră de drag queen, iar acu 2 ani şi-a făcut şi schimbarea definitivă de sex, premieră în lumea metalului după ştiinţa mea. De atunci nu ştiu să mai fi făcut muzică, decât un cover Cindy Lauper – Girls just wanna have fun. Ca să vezi.
Vă las în mrejele schimbării şi reţineţi premoniţia din versurile lui Keith Caputo de acu 20 de ani: It’s much easier to change me / Than it is to change them all.
Sorry, comments are closed for this post.