Nu au creat o vâlvă la fel de mare ca alte filme din competiţia festivalului, nu aveau o miză la fel de ridicată, şi nu se poate spune că au stârnit discuţii controversate, dar am ales 3 filme care m-au impresionat, fie prin valoarea creativă a felului în care se apropie de forma unui film documentar, fie prin sinceritatea subiectelor. În fine – sunt 3 filme frumoase despre care am vrut să scriu.

Metro – un document personal.

În pragul vărstei de 20 de ani, Guilherme Hoffmann caută un rost în viaţă şi petrece 2 ani documentând subteranul metroului din Paris. De la simple portrete până la montaje seriale cu oameni împărtăşindu-şi aspiraţiile, mulţumirile şi nemulţumirile din viaţă, se observă căutarea regizorului a unui sens, al unui motiv mulţumitor de a trebui să facă ceva în viaţă.
Într-un demers mai degrabă artistic decât ştiinţific, se prezintă scene foarte expresive ce urmăresc sinceritatea şi un element pur-uman într-un peisaj al aleatoriului. Astfel Guillherme se apropie de mecanicii de tren, de doi muncitori care lipesc afişele publicitare in staţii şi de câţiva oameni fără case, fiecare avînd o poveste personală foarte puternică, ce învinge efectul de înstrăinare al stresului urban. Esenţa fiecărei discuţii pe care o are Guillherme cu oamenii din jurul lui este un adevăr subiectiv, împăcarea cu sine şi frumseţea de a fi tu însuţi.
În fond, e ok să ai vulnerabilităţi, eşecuri, să continui să trăieşti şi să faci tot ce poţi mai bine, fără a avea o perspectivă clară asupra viitorului.

Petrecerea populară de pe Ultima Stradă

Barceloneta, un cartier pitoresc foarte vechi din Barcelona, învecinat cu plaja, suferă schimbări datorită investiţiilor administraţiei in turismul de lux. Locuitorii a două străzi, deja bătrâni, luptă de ani de zile împotriva valului, încercând să reziste schimbărilor. În fiecare an aceştia dăruiesc, ca orice mişcare de rezistenţă, o “fiesta” publicului simpatizant sau doar curios de cauza lor.
Familiile stabilite în aceleaşi case de multe generaţii (unele de peste un secol) formează o comunitate solidară şi foarte puternică, dovedind-o prin voia bună afişată sincer pe tot timpul filmărilor. Construcţiile noi din împrejurimi, chiria crescândă şi intimidările administraţiei fac viaţa comunităţii tot mai grea, astfel, doi ani de la începutul filmărilor, una singură dintre cele două străzi mai organizează petrecerea.
În ciuda realităţii dramatice, nici filmul, nici protagoniştii nu par a cultiva tristeţe; dimpotrivă, oamenii în vârstă dovedesc că pot petrece zile în şir, aşa cum o fac şi cei tineri, conservându-se defapt într-o gaşcă. Mesajul (tălmăcit de mine) este că într-o luptă de rezistenţă, nu eşti niciodată învins, atâta timp cât poţi înca dovedi ca you can party like there’s no tomorrow.

Gutuiul japonez din dumbrava minunată

Portretul lui Madame Grosu aminteşte de un personaj petrescian. La cei peste 90 de ani ai săi, doamna (chiar o spun cu respect) trăieşte o luciditate impunătoare, făcând faţă eroic dramelor şi regretelor din trecut.
Defapt din film nu se poate decât presupune o dramă firească, deoarece doamna Grosu are un real talent de a face mişto de lucrurile din jurul ei, prefăcând realitatea cotidiană in ceva nostim la fiecare pas. În urma vizionării, îţi doreşti să fi cunoscut o persoană atât de specială. Unghiurile din care este filmată o fac impunătoare, ea însăşi fiind un monument al seninătăţii.
Mara Trifu prezintă filmul ca fiind un haiku şi, în fapt, cam asta este – o sinteză poetică a firescului, a vieţii si a timpului. Nu o zic de dragul aberaţiei intelectuale; orice încercare de a da un spoiler, orice exemplul de „gag” în afara contextului creat, ar părea banal iar filmul trebuie văzut.

de Andrei Bârza