I danced, but i can’t shut up about it.

Berlin Music Festival se ţine de câtiva ani într-un aeroport nefuncţional – Tempelhof Airport – un spaţiu ostil si rece, dar în care organizatorii au încercat să pună pe picioare un fel de friendly airline crew (voluntarii erau imbrăcaţi în costume de stewarzi sau piloţi), doar că de fapt a ieşit un fel de zbor ameţit LOW COST.

Scena mare (cam mică faţă de alte festivaluri), în loc să aibă ecrane mari de-o parte si de alta pentru a oferi si persoanelor mai puţin curajoase să se îmbrâncească în faţa o imagine a ceea ce se întâmplă pe scenă, avea nişte aripi de avion. Cu boxe desenate în loc de motoare. Drăguţ, dar deloc funcţional.

Funcţională, dar cumva neprietenoasă pentru artiştii de pe scenă, era amplasarea chioşcurilor cu mancare şi suc&co, toate aflate cumva printre cele 4 scene; evident, artiştii de la începutul programului aveau puţini oameni în faţa scenei dar îi puteau vedea lejer pe cei care stăteau indiferenţi la coadă la burgeri proaspeţi.

Prima victimă a sonorizării extreme de proaste a fost We Have Band. Scena era într-unul din hambarele deschise, mai mult închise cumva (faţă de cel în care a cântat Grimes), aşa că poate de-asta de-abia am reuşit să disting piesele lor; se auzeau mai mult un fel de tobe zgâriate, câte o voce firavă, iar de văzut nici nu mai încape în discuţie. (dpdv al înălţimii persoanelor de pe-acolo, e genul de festival nerecomandat persoanelor sub 1,60m, cam 80% din oamenii de la festival aveau peste 1,80m, cu 1,60m înălţime ajungi perfect doar la subraţul ălora, yey). Am zis asta e, îi prind iar la Cluj, mergem la Grimes.

Pentru mine cam tot festivalul ăsta însemna Grimes, să mă zbengui nu doar pe parchetul din cameră cu căştile aproape crăpate. Ca niciodată, am prin loc în faţă, lângă un domn de-o vârstă cu tata (ori era tata lui Grimes, ori era ceva neamţ dintr-acela uber prietenos cu copilaşii) şi printre liceene dezlănţuite. Cu zâmbetul ascuns sub o glugă şi-un trucker hat, Grimes a intrat pe scenă ţopăind înspre masa mare cu multe sintetizatoare şi alte butoane. Lângă ea, un gagiu bine făcut cu ochelari de soare bătea la un fel de tobă electronică, un ritm deloc alert pe lîngă mişcările ei extrem de dinamice şi jucăuşe.

După câteva piese de pe „Visions” [2012] şi câteva guri de vodcă/tequila Grimes se urcă pe masă.

Apar şi trei dansatori antrenaţi într-un stil de dans greu de descris dar 🙂 care completează toată atmosfera happy-witch-house-wow-what-am-i-looking-at-thingie.

A fost o mica nebunie furtunoasă iar oamenii din public au reacţionat extrem de friendly faţă de restul show-urilor care au urmat.

După Grimes, am prins Sigur Rós şi o ploaie măruntă şi deasă. Era nevoie de un element natural pentru un concert Sigur Rós printre toate betoanele alea reci şi prea perfecte de aeroport. Nici ei nu s-au auzit grozav, dar se simţea oricum energia transmisă de muzica lor şi vocea lui Jónsi.

Cumva nepotriviţi după ei, au urmat The Killers, o formaţie pe care n-am reuşit s-o îndrăgesc niciodată. Da, au făcut lumea să-şi ridice mâinile în aer şi să le fredoneze mult prea cunoscutele refrene, dar n-au prea făcut show. Se mişcau în ritmul ăla de părinţi la nuntă (un pic in stânga, un pic în dreapta, hai şi-un pic din cap).

Pentru Metronomy am schimbat locaţia, am luat autobuzul festivalului şi-am ajuns în alt capăt al oraşului, într-un fel de Boiler la suprafaţă şi mult mult mai mare – Club Xberg. Acolo se auzea ceva mai bine, dar tot înfundat cumva.
Metronomy merită să fie văzuţi live, vorbesc numai prostii între piese şi-n plus e suna mult mai bine într-un club, unde pot improviza, decât versiunile de studio.

Line-up-ul celei de-a doua zi conţinea prea multe formaţii nemţeşti aşa încât am ajuns doar seara. La scena mare era mare înghesuială, mulţi mulţi copii şi-un solist destul de autoritar îi manevra extrem de uşor. După câteva cuvinte apfelstrudel (ceva în germană, evident nu am înţeles ce zicea dumnealui), toata lumea s-a lăsat jos, pitită, si dupa câteva zeci de secunde, la un semn/începutul refrenului toată lumea a sărit în aer şi s-a pus pe dansat. Formaţia asta era Kraftklub, am aflat ulterior că e renumită pentru concertele lor prin Germania. Au mai zis şi ceva de hipsteri o dată lumea a huiduit, iar apoi au început să râdă. Având în vedere că publicul era în proporţie de 80% format din persoane de la Berlin Hipster Olympics e uşor să ne imaginăm cam ce zicea solistul.

La Franz Ferdinand am stat doar 4-5 piese pentru că se auzea oribil şi păreau un pic lipsiţi de viaţă aşa că am hotărât să plecăm, era prea sec să rămânem la un concert eşuat de la bun început.

P.S. concertele reuşite primesc câte-un tweet din partea lui Alex Kapranos, dar după Berlin no tweet was given. (https://twitter.com/alkapranos)

(foto credits Mihai V.)