Într-o duminică însorită mi-am pus pelerina lui Rumburak şi inelul Arabelei, apoi am ridicat toate pânzele sus şi-am plecat în Italia, împreună cu doi tineri care vroiau să se stabilească dacă emigreză sau nu. Italia, îţi place ori pleci. Plimbarea a fost placută, problemele cam ca pe la noi, iar prezentarea facută de ei –  incitantă şi hazlie.

Să fi fost caldura ameţitoare de afară, sau poate îngheţata pe care-am mancat-o – nu ştiu – dar m-am trezit în gara centrală a Parisului anilor 30, în compania unui baieţel foarte simpatic şi priceput, pe care il chema Hugo şi era responsabil pentru exactitatea timpului. Principala lui preocupare şi dorinţă arzătoare era să repare singurul lucru rămas de la tatăl său şi care ar fi putut să-i transmită un ultim mesaj de la el – un robot umanoid. Ei bine, dorinţa asta a lui s-a dovedit a fi strâns legată de un om foarte important în istoria cinematografiei: Georges Méliès. (Un film lejer pe care vă recomand să-l vizionati 3D.)

Între timp, în curtea Muzeului de Artă, Romano ButiQ îşi făceau probele de sunet pentru concetul pe care urmau să-l ţină şi care, în mometul în care am reuşit eu să mă teleportez, era deja o adevarată horă.

Am reuşit, în drum spre casă,  să arunc o geană şi pe la Casa TIFF unde domnii de la Contemporary Noise Sextet au creat o atmosfera foarte plăcută şi linistită, un concert numai bun pentru sfârşitul unei zile lungi.

În sfârşit, luni m-am izbit de o altfel de realitate. Am fost la două filme din competiţie. Clip-ul Dnei Maja Milos, care poate se dorea un portret al adolescenţilor din ziua de azi, n-a reuşit decât să mă dezguste. Din fericire greaţa mi-a fost atenuată de filmul De joi până duminică,  pe care vi-l recomand  (va mai rula joi de la ora 22:30, la Victoria).