desen: Laurentiu Ridichie

Ieri a fost 8 martie şi pe străzile Clujului era o nebunie similară celei din ajunul Crăciunului, de parcă sărbătorile astea cu dată fixă nu pot fi plănuite cu vreo câteva zile înainte şi pleznesc populaţia ca o fatalitate. Cozi la flori, autobuze ticsite cu bărbaţi vizibil jenaţi de buchetele pe care le aveau în mâini (ce bine că este o zi când toată lumea cumpăra flori!), circulaţie infernală, locuri de parcare nema, cafenele şi baruri pârlite, dar unde nu ai masa decât dacă-ţi faci din timp rezervare…

Pe de altă parte, deşi n-ai zice că mai este loc, şi lucruri de rutină au avut loc în această zi ‘blestemată’ de obligaţia de a dărui ceva delicat/drăguţ/strălucitor femeilor din viaţa ta. De exemplu, în barul în care am ieşit eu cu prietenii mei, bărbaţii nu erau însoţiţi de soţiile/ prietenele lor şi nu aveau buchete veştede asupra lor. Nu era un bar de gay pentru că acolo probabil că aş fi văzut flori. Aceşti bărbaţi erau adunaţi pentru că probabil erau scârbiţi de ce se întâmplă în afara acestei bule atemporale şi se uitau la un meci de fotbal. M-am întrebat cine dracu programează un meci de fotbal cu ocazia zilei de 8 martie, probabil un feminist convins. După ce s-a încheiat partida a început wrestling… până la urmă, diferentetele între bărbaţii care se urcau pe parapetul ringului de box şi Chippendales sunt numărul lor şi cât de îmbrăcaţi rămân la final… aaa şi publicul!

Alt moment important a fost ziua „Identităţilor de gen” din cadrul festivalului Astra, adus zilele astea la Casa Tranzit. Am ajuns la „Noi doi” şi „Sat fără femei” – purtaţi mai ales de titlul ultimului film. „Noi doi” este un ‘auto-documentar’ filmat de un cuplu de homosexuali tineri şi regizat de Claudiu Mitcu. Băieţii s-au filmat singuri în diferite situaţii timp de un an şi apoi s-a făcut un montaj care comprimă în 54 de minute relaţia lor. Aflaţi la 20 de ani, întâmplările prin care trec sunt stereotipice unui cuplu gay foarte tânăr: experienta asumării identităţii sexuale faţă ei înşişi şi în faţa prietenilor sau a familiei, însă nu mai departe de fraţi sau surori, pentru că teama de coming-out faţă de părinţii, de care încă depind financiar, este privit ca misiunea finală; afectarea şi seriozitatea cu care tratează ‘relaţia vieţii lor’, rutina obişnuită prin care trece oricine: zile de naştere, Crăciun, Revelion etc. Poate cel mai colorat moment este marşul gay de pe străzile Bucureştiului care stârneşte reacţia extremiştilor de dreapta, culminând cu lozinca: „Noi nu suntem Sodoma, plecaţi la Barcelona!” sau momentul în care unul din protagonişti explică extrem de serios paşii ieşirii din dulap în faţa părinţilor. A urmat documentarul „Un sat fără femei”. Un bărbat care trăieşte în vârf de munte într-un bordei alături de ceilalţi 2 fraţi, încearcă din răsputeri să îşi găsească o nevastă. Un film cu adevărat trist care arată neputinţa unor bărbaţi aparent puternici de a stabili contacte afective cu o eventuală parteneră de viaţă. Paradisul de pe munte este în totală contradicţie cu infernul de la ‘câmpie’, traiul lent, organic legat de natură nu poate continua fără reproducerea cu un ‘element’ străin de el. Problema apare când, din toate punctele de vedere ‘câmpia’ evoluează şi ‘muntele’ trebuie să se adapteze tehnologiei şi principilor de viaţă moderne. Soluţia nu se întrevede sau poate că ar fi o casă cel puţin din cărămidă la poalele muntelui, branşată, totuşi, la internet.

Şi al treilea moment al zilei de 8 martie este şi cel pentru care m-am apucat azi să scriu: înainte să ajung la filmele descrise mai sus, am trecut prin Piaţa Unirii unde coexistau (la fel ca de 1 martie): pâlcul de standuri ticsite de oameni care vindeau/cumpărau flori şi mâna de oameni care încă protestează împotriva lui Băsescu (a 55-a zi, am citit undeva). Toţi erau bărbaţi, trecuţi de 40 de ani cu portavoce şi steaguri în mâini. Am auzit undeva că li se spune „Mişcarea de Insistenţă”.