Dan Puric – One man show

Am ajuns printr-o întâmplare la spectacolul lui Dan Puric la Opera maghiară. Intenţionam să merg pentru că auzisem atâtea păreri în stânga – dreapta, că trebuia sa-mi fac şi eu una. Nu am reusit să îmi iau bilet nici anul trecut şi nici anu’ ăsta, dar gripa unei colege a deschis pentru mine portiţa spre spectacol. N-am apucat să mă setez nici trupește şi nici sufletește pentru eveniment. La birou am avut o zi încărcată, iar pe drum am nimerit un taximetrist tâmpit care, când a auzit destinatia, a zis că e o vreme foarte bună pentru plimbări în parc (ningea foarte tare şi zăpada îmi ajungea pe trotuarele nemăturate pâna  la glezne); la fiecare intersecţie mă întreba pe unde doresc să mergem, ca şi când numai la traiectoria pe unde merge el mă gândeam eu atunci. Aşa că am ajuns acolo puţin cam iritată,  dar foarte curioasă de ce avea să-mi pregatească seara; chiar nu ştiam la ce să mă aştept…

După ce s-au stins încetişor luminile din sală totul a început să prindă alt contur. Maestrul a intrat energizat pe scenă şi a cucerit publicul din primele momente. Ironic la adresa unei societăţi în care singurele valori par să fie banii şi puterea, parodiază tot: de la actorii din filmele americane – la fotografii cu bliţ din sala de teatru, de la războaie – la aventurieri, de la monotonia din cupluri – la flirturile amoroase, etc. Totul în ritmurile unor melodii celebre bine alese. A stârnit hohote după hohote în randul spectatorilor. Scena s-a extins în toată sala, spectacolul devenind interactiv: Puric era cel care dirija aplauzele, le respingea sau le cerşea. Dar nu şi le asuma: invita în scenă pe cel caruia i se adresau de fapt – un personaj care nu era interesat şi nu se arăta privirii. Pe nesimţite se trece de la acest gen de spectacol înspre (să zic aşa) partea a doua, mult mai sensibilă, în care spectatorul dispare, sau mai bine spus se dizolvă în actor. Un cub din care în prima parte protagonistul scapă urcând prin faţada de sus în altă lume la fel de incitantă, acum se strânge tot mai puternic în jurul lui, apăsându-l cu toate laturile, lasându-l fără scăpare. Mâinile devin personaje principale şi formează o pasare, apoi se despart şi una o caută pe cealaltă. Un zbor al întregii fiinţe se transformă din liniştit şi plăcut într-o planare, sfarşind într-o zbatere de aripi.

Angoasele şi anxietatea fricii de moarte, nostalgii ale trecerii timpului, iubirea care împlineşte, sufocă şi ucide, căutări ale sensului şi în final eliberarea – toate prezentate în cel mai sensibil mod cu putinţă.

FacebookGoogle+Twitter

2 răspuns la Dan Puric – One man show

  1. Nu-ti trebuie tnelat, iti trebuie o gura mare astea imi plac, pentru ca la mine e cu totul invers. Nu cred ca voi reusi vreodata sa am o gura mare. Nu-mi sta in fire Am avut mult de pierdut din asta, dar nu ma plang, e mai bine asa

  2. Nu prea inteleg ce vrei sa spui. poate inca nu m-am trezit calumea… dar daca prin „gura mare” te referi la „coaie”, apoi te anunt ca in lumea asta fara asa ceva greu te descurci 🙂

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2018 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress