Bon Iver @ Columbiahalle, Berlin

Foto: Jakubaszek/Getty Images

1 noiembrie 2011

Prima dată când am ascultat Bon Iver, era de pe un CD făcut în camin, de un tip fain. Asta era demult, în 2008, atunci când Justin Vernon lovit de mononucleoză şi cu inima bucăţele s-a ascuns într-o cabană din creierii munţilor ca mai apoi, în primăvară, să coboare de acolo cu un album incredibil de bun. Dacă ai sânge cald în vene şi pricepi un pic de engleză( şi mai ales dacă citeşti articolul ăsta), cu siguranţa n-ai scăpat de sindromul pe care l-a creat For Emma, Forever Ago.

Între timp şi-a revenit şi din mononucleoză, şi din inimă-călcată-în-picioare şi a lansat un al doilea mult aşteptat album, simplu numit Bon Iver. Dacă numele vrea să sugereze faptul că aceasta noua “faţă muzicală” îi defineşte mai bine, nu stiu, dar ce ştiu cu siguranţa e că de 4 ani de zile am visat să-i vad live şi în sfârşit mi-a ieşit pasenţa.

Am avut plăcerea să îi văd în Berlin, în Columbiahalle, o sală de concerte aflată în sudul oraşului care a fost plină ochi. Din păcate, a fost şi un opening act care nu trebuia să părăsească niciodată cratiţa. Kathleen Edwards este numele ei, un nume care trebuie evitat în caz ca îl zăriţi pe ceva afiş. A cântat un country sec şi ieftin şi şi-a acompaniat neplăcuta prezenţa cu glumiţe vulgare foarte puţin potrivite contextului. Ştiu că sunt subtilă asa că vă zic sincer, nu mi-a plăcut.

Cea mai bună parte din concertul lui Edwards a fost atunci când s-a terminat şi au intrat EI pe scenă. De ce EI? Pentru că trupa Bon Iver, acum, numără 9 persoane, ceea ce poate era de aşteptat ca urmare a succesului primului album. Trupa a crescut ca număr de oameni, însa succesul a modificat şi muzica. Albumul şi trupa Bon Iver mi se par acum mai îndrăzneţe, mai stabile şi cu siguranţă mult mai axate pe partea muzicală.

Au început cu Perth din care au trecut direct la Minnesota timp în care eu aveam pielea de gaină, uimită fiind de ce se petrecea pe scenă. Mă asteptam la o prezentă mai timidă, mai reţinuta şi la o atmosferă mai intimă, însă “din prima”, ne-au luat cu noul album. Pe la Holocene ne obişnuisem deja cu toţii cu surpriza şi dădeam din cap, încet, exact aşa cum dă şi Justin Vernon când o canta.

Până când am auzit primele acorduri din Flume eram convinsă că nu o să ne trateze cu “dulciuri” de pe For Emma, însa m-am înşelat şi ce bine-mi pare. Pe re:Stacks celalti 8 au părăsit scena şi în sfărşit am primit exact ce vroiam: Vernon singur pe scena, pe covoraşul lui persan( pe care probail il cară peste tot) cântând în falsetto-ul acela sensibil, tipic lui.
Atunci când spre sfârşitul de la Creature Fear deja o dăduseră pe un experimental “plănuit” am priceput şi eu ce vroia să spună Vernon cu “let`s try and really fuck this up, guys” adresat trupei, înainte de piesă.

Skinny Love, pe care toţi o asteptam, a fost subliniată ca importanţă prin faptul că publicul a fost invitat să participle cu aplauze ritmate, însă pentru ca nemţii, se pare, sunt goi pe dinăuntru, nu le-a ieşit. Cam la fel şi pe The Wolves când Vernon striga din plămânii aia frumoşi să cântăm cu el, însă cum publicul nu ştia acel vers lung şi dificil “what might have been lost”(repetat de vreo 30 de ori), şi-a răcit gura degeaba.

Au terminat triumfant cu For Emma făcându-mă ca atunci când au părăsit scena să oftez melancolic şi tipic femeiesc jurându-mi să-i mai vad odată live, cândva, dar nu în Germania.

Dacă ar fi să pot schimba ceva la acest concert pe primul loc ar sta neclintit publicul sec şi greu de stimulat iar apoi, ar urma cu timiditate locaţia, însa nimic legat de muzica şi show-ul celor de la Bon Iver.

Deşi am fost surprinsă, experienta asta m-a condus la concluzia că Justin Vernon e mult mai mult decât un amorez rănit care a scos un album grozav, ci un tip care promite mult pe viitor şi care probabil că îşi va ilustra influenţele muzicale în albumuri complexe din punct de vedere muzical mult timp de-acum înainte.

Setlist: