În fiecare an aştept cu nerăbdare confirmările de la Peninsula pentru că, pe lângă faptul că e cel mai vechi festival (în adevăratul sens al cuvântului) din România, că e fratele mai mic a lui Sziget, că e cel mai apropiat de “Cluji”, că aici nu eşti întrebat din 10 în 10 m dacă nu ai o ţigară sau 1 leu, că se poate dansa cu ochelari de soare pe nas până în zori prin corturi cărora nu le reţin niciodată  numele, fără să pari vreun excentric, că se pot face sporturi lejere sau extreme, că poţi să sari în cap legat cu un elastic sau nu, că se poate mânca gulaş autentic şi tocăniţă de burtă (pe burtă dacă chiar vrei), că poţi să te plimbi cu bicileta prin oraş doar pe bază de buletin, că poţi face baie cu tot oraşul deodată, că poţi bea bere cu 2,5 lei, dacă cauţi bine, pe lângă astea, dar şi multe alte lucruri, încerc să îmi găsesc şi o motivaţie muzicală pentru prezenţa mea acolo. Aşa cum anul trecut am găsit doar Tricky şi deja obişnuiţii festivalului: Grimus, anul acesta motivaţia muzicală au fost Kasabian şi binenţeles mereu tânărul bunic al punk-ului Iggy Pop, pe care îl mai văzusem în 2006 la Sziget, dar pe care nu puteam să-l ratez pe propriile-mi meleaguri. Ai zice şi ale lui, având în vedere că poartă acelaşi nume scenic de familie ca vecinul meu de la patru din Bistriţa, în plus, eram foarte curios dacă va fi la fel de energic ca atunci, sau va adopta o linie mai potrivită vârstei, gen Leonard Cohen.

Deci să începem cu a II-a zi a festivalului, pentru că abia atunci am ajuns în Târgu Mureş:

ZIUA 2, 26 august

The MooOd monopolizau fundalul sonor când am intrat la Peninsula 2011. De la distanţa mi se părea o smiorcăială indie nervoasă cu iz neaoş britanic “for fokin’ shoit”, imitata de câţiva trecători într-un mod exagerat, dar care probabil nu mi-ar mai fi părut deloc deranjantă, dacă aş fi fost în faţa scenei. Îi mai văzusem la Boiler Club şi cred că sunt o trupă care mă face să nu-mi pierd speranţele în legătură cu tânăra generaţie de trupe româneşti, o trupă care a evoluat mult de la lansare, faptul că au cântat pe a doua scenă ca importanţă la Peninsula fiind o confirmare în plus a acestui lucru. Timbrul şi stilul vocal adoptat de front-man-ul The Moood, care în mod evident e şi motorul formaţiei, e o chestie de genul: love it, or hate it. La mine e mai mult spre “hate it”, dar în combinaţia asta muzicală e suportabil. Din păcate nu am mai ajuns la Kiss Terace să-i văd de aproape pe The Moood, pentru că trebuia să scap de rucsac, să campez şi să mă orientez în noul spaţiu al festivalului cu ajutorul unei beri. Am auzit păreri bune despre concert şi cred că trupe ca ei trebuie încurajate. Regretul meu este că nu avem în fiecare oraş mare câte 10 ca ei sau poate mai puţini, dar la fel de tineri, energici şi entuziaşti şi care să cânte şi altceva decât “romanian-rock”.

După conferinţa de presă Kasabian fixată în jurul orei 21.00, am dat fuga la Talent Stage pentru concertul Grimus, o trupă care şi-a câştigat pe deplin meritat locul de invitat permanent în cadrul festivalului. Băieţii erau în formă, ca de obicei, dar din păcate concertul lor a început destul de târziu, motiv pentru care a trebuit să mă îndrept spre Main Stage, unde Kasabian stăteau să înceapă. Chiar înainte să plec mi s-a părut, nu doar mie, puţin ciudat featuringul la percuţie cu căciularii veseli de la Toulouse Lautrec tocmai pe pe piesa “We don’t live here”, având în vedere felul în care sunt percepute de public cele două formaţii, atât muzical cât şi vizual. Poate pe o piesă mai optimistă combinaţia de trupe, ambele intrate sub aripa producătorului britanic Adam Whittaker, ar fi fost mai potrivită. Mi-ar fi plăcut să-i văd pe Grimus pe Main Stage, înainte de Kasabian.

Pe Sergio, chitaristul şi Chris, basistul de la Kasabian am avut ocazia să-i prind la conferinţa de presă de dinaintea concertului. Au răspuns foarte amabil şi la obiect jurnaliştilor prezenţi, inclusiv mai tânărului meu coleg de “trust” şi de cort, Dan Vamanu (zis se pare şi “Van-Dammanu”). Cei doi kasabiani păreau puţin cam “ca la job”, adică suficient de antrenaţi pentru nelipsitele întrebări de genul: “what do you think about our country/festival?”. Încă aştept un artist internaţional care la întrebarea asta să arate un deget mijlociu şi să urle cu sinceritate nonşalanta: “Your country sucks!”, după care să se încingă la o bătaie cu scaune în cap şi microfoane în ochi, iar apoi conferinţa să continue normal, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic.

Kasabian au urcat pe scenă în jurul orei 23:00, ora la care încă ne strecuram prin mulţimea nu foarte compactă pentru a prinde un loc cât mai aproape de scenă. Din păcate în acel loc sunetul era foarte prost sau mai degrabă inexistent. Era ciudat să vezi nişte oameni cântând în faţa ta pe scenă şi să îi auzi undeva în spatele tău. Aşa că m-am retras “în spatele meu”, în zona centrală din apropierea mixerului. Aici se puteau distinge toate instrumentele, dar se simţea un ecou, cu care am început să mă obişnuiesc după un timp sau mai exact după încă o bere.

Publicul era destul de răsfirat în zona în care eram şi mulţi oameni păreau că nu prea înţeleg ce se întâmplă pe scenă, dar parcă suficient de curioşi şi bine dispuşi încât să nu plece. Cred că şi dacă ar fi aflat că Kasabian au fost nominalizaţi de n-şpe ori la Best Group, Best Album şi Best Live Act în Anglia, că au şi câştigat de câteva ori aceste premii, că au fost în turneu cu Oasis şi U2 şi că au cântat la cele mai mari festivaluri din lume, publicul ar fi fost la fel de puţin numeros sau expansiv. Partea bună a fost că am putut să mă manifest împrăştiat şi zgomotos, fără să calc pe cineva pe picior sau să primesc privirea aia: “WTF is wrong with you?!?”. Probabil că atunci când Kasabian o să fie de vârsta celor de la The Stooges şi o să se reîntoarcă în România, o vor face pe Naţional Arena cu casa închisă… dar la fel de probabil că nu.

Nu ştiu dacă Kasabian vor umple stadioane sau dacă se va adeveri că au avut dreptate la conferinţa de presă când au răspuns unui jurnalist, mai în glumă, mai în serios, ca ei sunt viitorul muzicii rock, dar cred că combinaţia lor de muzică indie-rock cu cea electronică nu este un compromis, cum o considera unii cu gusturi mai old-school, ci mai degrabă o evoluţie firească a muzicii, care vine foarte natural, inspirat, liber şi în concordanţă cu mijloacele tot mai avansate, dar totodata şi mai sintetice de a crea sunet, fără să piardă însă spiritul rock.

Piesa de după bis, Swichblade Smile, ascultata la maxim, de preferinţă live, nu are cum să nu te facă să-ţi pierzi minţile. Aştept cu nerăbdare noul album (Velociraptor! pe 19 septembrie).

Seara am continuat-o, printre altele, cu puţin Silent Party, o experienţă interesantă, care s-ar potrivi de minune la chefurile din apartamente cu vecini pensionari.

Setlist-ul îl puteţi găsi aici şi mai multe poze aici.

au transmis de la faţa locului, pentru indiescouts şi slicker:

Text: Sorin Bularca

Foto: Adina Popescu