Festivalul. Sătucul de lângă Praga, Panenský Týnec , este cunoscut pentru o biserica gotică neterminată – care arată superb cu contraforții în cer, fără bolți și cu pardoseala din gazon, dar și pentru aeroportul dezafectat care era folosit de armată, acum găzduind campigul și cele 5-6 scene ale festivalului Open Air. Categoria în care s-ar încadra acest eveniment nu este una dintre cele mai vânate de hipsterii acestor părți, dar nume precum Interpol au atras câteva sute de pantaloni strâmți, freze a la Roxette și wayfarer-și. Totuși, selecția a fost foarte eclectică, Interpol părând a fi un moft al cuiva foarte convingător în comitetul de decizie. Chemical Brothers și pleiada de trupe locale ținteau clar către un public eterogen, venit la un cârnat și multe beri (foarte bune, de altfel). Orientarea comercială a festivalului, nu știu dacă pot să-i zic de muzică, era evidentă și din înșiruirea de standuri ale unor branduri precum Axe, Coca-Cola sau Camel – care era cel mai popular: nisip alb cu multe hamace, muzică de club și o cămilă pe post de discobol rotitor (vezi poza) în fața căreia era scris un sfat al ministerului sănătății, știți voi care. În rest multă bere, mâncare, gogoși și picioare fără celulită, nu neaparat atrase de line-up.

Chemical Brothers – vineri, după un concert Tata Bojs (un fel de Holografi mai băgați în priză ai Cehiei) au început pe la 0:30 duo-ul celor 2 DJ-i care, aproape de 20 de ani trag sforile dance-floor-urilor lumii. Ora asta înaintată era rezervată head-line-rilor și lucrul astă s-a observat prin numărul mare de persoane adunate în fața scenei principale. Nu a lipsit ploaia chiar înainte de concert, un spray care a durat vreo oră, dar care nu a reușit să răspândească mulțimile. Noi venisem de la scena secundară unde îi vazusem timp de 3 piese pe Leftfield – trupă a anilor 90, plată și anacronică în sunet și visuals dar care reușea să trezească oareșce simțiri mai mult sau mai puțin vinovate, chiar dacă personal n-am avut de-a face cu ei până acum.

Nu cred că mai trebuie să amintesc că majoritatea lumii venise pentru Chemical Brothers, în special, evident trupele vorbitoare de cehă având aportul lor. Fusesem avertizat că nu e mare lucru cu ei live, că sunt doar doi DJ care mixează pun propria lor muzică. Și chiar așa a fost, doar că proiecțiile au făcut diferența față de Leftfield, spre exemplu. Sincronizate și customizate fiecărei piese, jocul ecranului media, al  blițurilor și al cilindrului cu leduri care cobora chiar deasupra lor transforma concertul într-un show total. Totuși, exploziile, schimbările de ritm si loopurile specifice nu prea i-au făcut pe cehi să se miște. Să fi fost ploaia sau pur și simplu nu au chestia asta în sânge, nu m-am dumirit încă.

Interpol sau motivul pentru care ne aflam noi la acest festival, erau întâmpinați cu o jumătate de oră înainte de fane Good Charlotte, pentru că am uitat să precizez că headlinerii de sâmbătă au fost această trupă a noii generații. Deci publicul din fața scenei din timpul concertului Interpol a fost format  în mare parte din cei care își asigurau un loc fruntaș pentru concertul care urma. Interpol a apărut pe scenă la timpul anunțat în program ca de obicei, îmbrăcați în negru și fără formule introductive superflue. Sigur și progresiv au început cu Success (ultimul album), Say Hello to the Angels (primul album), Narc (Antics) și așa mai departe până la C’mere care a explodat, cel puțin pentru mine, dar tot în sensul ăla nonșalant și reținut asigurat de constanța vocii lui Paul Banks, apoi Evil, The Heinrich Maneuver, moment introspectiv cu Take You on a Cruise, apogeu cu Slow Hands care a iscat un pogo timid si răzleț pentru ca Not Even Jail și Obstacle 1 să înfrâneze motoarele abia încălzite, chiar brusc, aș îndrăzni, pentru că formula de final a fost tot așa de seacă precum toata prestația: ”Thank you, you’re awesome!”.

Probabil ăsta e sentimentul pe care îl traiești atunci cand mergi prea târziu să vezi o trupă pe care o ascultai cândva cu mare plăcere. La finalul mult așteptatului Interpol mi-a rămas în minte o chestie foarte clară (susținută și de ultimul album al lor): anii 2000 ai revivalismelor în zona post-punk sunt morți și îngropați (vezi și Franz Ferdinand), cred că ar trebui puși la naftalină o vreme până se trezește vreun puști să-i re-reînvie.

text: Silviu Medeșan

foto: Alexandra Timpău

via indiescouts.ro