Tăcerea e unul dintre cele mai detestabile filme pe care le-am văzut vreodată. Cele mai bine de două ore de șantaj emoțional ieftin și nereușit îl „recomandă” drept un film care trebuie evitat cu orice preț.

Povestea are stofă de thriller a la Fincher. Într-un orășel german are loc o crimă monstruoasă: o fetiță de  11 ani e violată și ucisă. 23 de ani mai târziu, în exact același loc, are loc o crimă identică. Poliția intră în alertă, părinții sunt disperați, secrete vechi ies la iveală, răni aparent vindecate se deschid din nou. Etc., ș.a.m.d., ș.c.l.

Filmul eșuează lamentabil pe toate planurile. Tensiunea nu există, nici la nivel de policier – știm de la început cine sunt făptașul și complicele – nici la nivel de thriller psihologic. Personajele sunt plate și nu au substanță, sunt doar niște etichete generice. Mama fetiței omorâte cu 23 de ani în urmă e atât de reținută încât până la urmă nu mai poate transmite nimic spectatorului. Polițistul care nu a reușit să rezolve cazul atunci e departe de a fi bântuit de asta, dar acțiunile sale ulterioare urmează prototipul atât de uzat al detectivului obsedat de un criminal care i-a scăpat. Până și personajul central, complicele fără voie la prima crimă, amator vinovat de pornografie infantilă și vinovat de a fi păstrat tăcerea, e lipsit de substanță. Dincolo de câteva flash-backuri, de multă transpirație și niște grimase, Timo nu e capabil să transmită nici remușcare, nici rușine.

Vina nu cred că e a actorilor, pentru că defecțiunile de construcție a personajelor se pot observa și la nivelul întregului film. Împrăștierea și fragmentarea scenariului  nu oferă un plus de tensiune, cum probabil sperau realizatorii, ci face doar ca cele două ore și ceva ale filmului să pară infinit mai lungi.

Iar găselnița finalului, cu mesajul „sumbru” al imposibilității justiției e ultima picătură. Dacă pe tot parcursul său filmul s-a ascuns în spatele temei și în calitate de spectator ești cumva obligat să marșezi pentru a nu fi taxat drept „monstru insensibil”, finalul dă întreaga măsură a prostului gust care traversează filmul. Prostul gust de a vrea să șantajezi emoțional spectatorul, prostul gust de a exploata în mod ieftin o temă gravă și, în genere, prostul gust de a folosi tehnici de telenovelă pentru a vorbi despre pedofilie și viol.