Potiche (Nevasta la putere) trebuia să fie un film tipic de deschidere în aer liber: o comedie care să se adreseze unui număr cât mai mare de spectatori, cu nume mari pe generic (Catherine Deneuve, Gerard Depardieu) care să facă Piața Unirii să râdă în hohote.
Din păcate, în afară de numele mari de pe generic, nimic nu a confirmat aceste așteptări. Plasat în Franța anilor ’70, filmul s-a vrut probabil un omagiu-pastișă la adresa filmelor de gen ale acelei perioade, cu personaje unidimensionale, cu imagini solare, în care nici o dramă nu e de fapt dramă, totul poate fi rezolvat până la final și întreaga lume construită de film e protejată sub un clopot de sticlă de orice ar putea aduce cu lumea reală.
Filmul ar fi putut să reziste ca pastișă dacă ar fi oferit măcar materialul comic pe care îl promitea. În schimb, am primit scene dezlânate, dialoguri chinuite și situații complet stereotipice, în care personajele evoluau ca niște marionete mânuite stângaci.
Am plecat de la film în momentul în care Catherine Deneuve (care de altfel merită o mențiune pentru că și-a construit personajul atât de îngroșat-caricatural încât devine aproape credibil) preia frâiele fabricii de umbrele a familiei și încetează să mai fie nevasta-trofeu. Am trecut mai târziu prin Piață, doar pentru a vedea scena de sfârșit în care Catherine Deneuve cântă în mijlocul unei mulțimi un șlagăr siropos cu sound de anii ’70. Într-adevăr, era finalul de vodevil pe care îl merita un film schematic, obositor și, cel mai mare păcat, complet neamuzant.
Sorry, comments are closed for this post.