Începem TIFF-ul de anul acesta cu pași mici, dar viguroși. Primul film pe care l-am văzut a fost Tant qu’on a la santé (1966).

Pierre Etaix este ultimul (sau, mă rog, cel mai recent) cineast francez căruia compatrioții săi s-au hotărât să îi restaureze filmele. Astfel, după ce la Comedy Cluj 2009 am văzut filmele lui Jacques Tati proaspăt revitalizate, a venit și rândul lui Etaix, a cărui operă a intrat mult mai serios în obscuritate în ultimii ani (pe nedrept), așa că aceasta refamiliarizare este numai bine venită. Filmele sale se revendică de la Keaton, Chaplin și Tati, au foarte puține cuvinte, în schimb se bazează pe gag-uri vizuale și un „peisaj” sonor foarte bogat.

„Tant qu’on a la santé” este compus din 4 viniete (5 dacă includem și scurtmetrajul „En pleine forme” care îl precede), fiecare dintre acestea urmând un narativ destul de slab pentru a executa o serie de gag-uri. Acestea fiind spuse, poantele sunt deosebit de eficiente și am râs mult mai mult decât aș fi crezut că o voi face. Primele două părți („Insomnie” și „Le cinematographe”) examinează relația omului de rând cu cinema-ul. În prima, personajul lui Etaix citește o poveste de groază, pe care și-o imaginează precum un horror expresionist mut. În a doua, tot Etaix încearcă să urmărească un western într-un cinematograf mult prea populat. Până să își găsească un loc în care să nu fie deranjat, filmul se termină, iar singura experiență care îi mai rămâne este cea a publicității, fiind transportat fără niciun motiv aparent în casa unei familii care trăiește ca într-o succesiune de reclame.

A treia parte – care dă și titlul întregului film – descrie un haos urban în care șoferii blocați în trafic își zâmbesc fals unul altuia, mulțimi de oameni care se deplasează iau după ei tot ce se poate, iar un doctor nevrotic le prescrie tuturor pacienților săi du repos și tone de medicamente inutile (care oricum ajung să fie „consumate” de cine nu trebuie). Iar ultima parte este ceva mai liniștită, doar în patru personaje: un vânător (Etaix), un cuplu ieșit la picnic și un țăran se tot împiedică unul pe celălalt să se bucure de o frumoasă după-amiaza la țară.

„Tant qu’on a la santé” împrumută teme și chiar gag-uri de la filme mute clasice („Modern Times”, de exemplu), precum și din alte părți (expresionism german, filmele lui Jean Renoir etc.) dar este un film al vremii sale, modern și percutant. Merită încercate și celelalte filme ale lui Etaix, în special „Yo Yo” și „Le soupirant”, bijuterii pierdute ale comediilor franceze.

Mai multe despre TIFF de mâine în colo, când am să mai scriu și despre ce am mai văzut azi, precum și de must-see-urile de mâine, care sunt recomandări absolute:

– Le quattro volte

– Excentricitățile unei blonde

– Pina