Au lansat în 2008 albumul Hercules and Love Affair aflat în top 10 pe www.pitchfork.com, single-ul Blind a pus într-o noua lumină vocea particulară a lui Anthony Hegarty, s-au inspirat din disco-ul anilor ‘€˜70 şi acid house-ul inventat de DJ-ii Chicago-ului anilor ‘€˜80 creând un nou revivalism în dance-ul actual; după 3 ani proiectul lui Andy Butler, Hercules and Love Affair încearcă o reconfigurare prin albumul Blue Songs, dar efortul celor 2 ani de lucru pe album eşuează datorită lipsei de chimie între nou-veniţi şi nucleul de bază al trupei, obsesiei obositoare de focus pe o perioadă prea strict delimitată (house-ul anilor €’85-’€™95) dar şi datorită inegalităţii bucăţilor adunate pe acest al II-lea album.

Dacă pe primul album vocile inconfundabile ale lui Anthony şi a lui Nomi Ruiz erau o marcă clară (asta nemaipunând la socoteală prezenţele scenice ale amândurora, deopotrivă de epatante), pe Blue Songs ambii lipsesc. De altfel, această mecanică de a se perinda diferite personaje (cât mai viu colorate în penaj, se pare) în jurul lui Butler este declarată de acesta încă de la debut. Uitându-mă la aceste piese live de pe primul album, şi ascultând actualul material nu pot zice decât că în acest caz Butler a greşit renunţând la carismatica Nomi. Pe noul album nu se leagă aproape nimic şi asta se datorează probabil şi lipsei acestei chimii între noii veniţi. Kim Ann Foxman rămâne în noua formulă alături de noile voci: Aerea Negrot – cântăreaţă venezueleană, solista Shaun Wright – fană a trupei şi un featuring Kele Okereke, solistul Bloc Party, proaspăt ieşit din dulap şi de la sală.

Referindu-ne la perioada evocată de €Blue Songs trebuie să amintim lansarea label-ului MR. INTL de către Andy Butler, care precizează c㠀”Nu vrea nimic ce sună pre €’84 sau post ‘€˜95”. O asemenea afirmaţie mi se pare cam hazardată, mai ales că vorbim despre muzică. Şi într-adevăr, ca într-un pat al lui Procust, Butler ciunteşte albumul astfel încât să nu se întindă prea mult înspre flamboaianţa anilor ’70 dar nici să ajungă foarte aproape de anii 2000. Albumul are acest aer de trecere între decade. Dacă asta s-a vrut, atunci aici s-a reuşit, dar asta nu salvează calitativ conţinutul.

Piesele se învârt în jurul track-ului care a dat numele albumului, Blue Song, şi care e o piesă compusă în adolescenţă de Butler. Vocea este chiar a lui. Ideea era să se atragă atenţia asupra aceastei piese prin contrast cu celelalte, însă în realitate nu există o relaţie organică între ele. Şi e pueril faptul că Butler vroia să demonstreze prin aceasta că poate compune mai mult decât bucăţi pentru dance-floor. Restul albumului este o colecţie de pastişe ale propriului stil: Painted Eye , Falling; vintage house: My House, I Can’€™t Wait sau tristeţi tomnatice: It’€™s Alright.