Această mini-recenzie trebuia să fie despre filmul Aşteptându-l pe Pasolini (En attendant Pasolini). Pentru că nu reuşisem să ajung la proiecţiile anterioare, îmi propusesem să închei festivalul mergând la Victoria în seara asta la filmul misterios (nici chiar IMDb-ul nu-mi oferea nicio informaţie) şi cu titlu atrăgător regizat de marocanul Daoud Aoulad-Syad. Dar cum s-ar fi putut să îl aştept pe Pasolini şi chiar să apară? Poate că ar fi fost de-a dreptul ciudat să nu mă trezesc şi eu în postura personajelor din piesa beckettiană. Totuşi, dacă anunţul lipit pe uşa cinematografului a avut bunăvoinţa să mă înştiinţeze că nu are rost să mai stau în expectativă, mi-am luat bocceluţa şi am mers acasă, hotărâtă fiind să scriu măcar despre un alt film, zarurile interioare optând pentru producţia macedoneană Bal-Can-Can. Ştiţi vorba aceea “când la bal, când la spital” – cam aşa s-ar caracteriza în mare şi acţiunea filmului, asezonată bine cu influenţele balcanice de rigoare, cu umorul sau prejudecăţile care apar mai totdeauna când vine vorba de Europa de Sud-Est. Dacă începutul mă entuziasmase de-a dreptul… o morgă unde se ţin discuţii între personajele acoperite de cearşafuri albe, aşa ceva nu-mi fusese încă dat să văd în vreun alt film şi speram la o comedie neagră înţesată de tot felul de momente neprevăzute, continuarea “a fost şi/sau n-a fost”… Bine punctate situaţiile absurde, tipic balcanice, dar parcă prea mult a durat căutarea soacrei înfăşurate în covor, iar deznodământul – mai plin de acţiune (vezi nelipsita bătălie finală) decât de substanţă – nu m-a prea convins. Dar nici n-aş spune că mi-am pierdut vremea degeaba, deci (un ultim):

Verdict: Road trip on the fence.