Până acum, în ciuda avalanşei de filme bune şi foarte bune pe care le-am văzut şi apreciat, singurul film cu care stabilisem o relaţie subiectivă şi umană a fost Nothing Personal, care a sfârşit prin a-mi deveni pur şi simplu…drag. Nu mă aşteptam ca doua experienţă de genul ăsta să se întâmple cu un documentar ( !) despre Truffaut şi Godard ( !!) şi Noul Val francez ( !!!). Şi totuşi…
Truffaut şi Godard (Deux de la vague) al lui Emmanuel Laurent nu a fost nici documentarul omagial şi nici filmul care încearcă o perspectivă nouă asupra unui subiect arhi-cunoscut. A fost o relatare simplă şi emoţionantă, povestea unei prietenii, a unei vârste a cinematografului şi a unei epoci. Prin imaginile de arhivă folosite de Laurent ai ocazia de a intra în contact direct cu Parisul luat pe sus de A bout du souffle sau cu Cannes-ul bulversat de Les quatre cent coups. Tot teribilismul şi toată nebunia lui mai ’68 sunt şi ele acolo, la fel ca şi mici trufandale pentru cinefili cum e fragmentul de interviu pe care Godard i-l ia lui Fritz Lang.
I s-a imputat documentarului că ar putea fi un excelent material didactic şi cam atât. Din punctul de vedere al informaţiei prezentate, e adevărat, dar miza filmului e altundeva. E în a fi cronica unui moment şi a unei stări de spirit, de a o fixa şi de a o face accesibilă mult după ce aceasta a trecut. Şi mai ales în a face din două figuri puse demult pe soclu nişte oameni vii, cu pasiuni (uneori mărunte), cu succese şi cu eşecuri. Pentru Emmanuel Laurent, Truffaut și Godard nu sunt nici monstri și nici sacri.
Asta e cel mai mare regret, deocamdata, legat de TIFF: ca n-am apucat sa vad documentarul asta. Mersi de impresii.