Acţiune, suspans, tehnicolor, efecte speciale în miniatură, pereţi de poliester, monştrii din cauciuc, pinguini electrici giganţi, roboţi colţuroşi şi replici clichéu, în alte cuvinte mai tot ceea ce îi trebuia omului anilor’60 pentru a se simţi fermecat în sala de cinema. Dar să nu disperăm căci kitsch-ul acelor ani apuşi revine în actualitate şi revine în abudenţă.
Vă mai aduceţi aminte de robotul Robby din „Forbidden Planet” (1956-Fred Wilcox), filmele horror a lui Mario Bava sau superbele animaţii a lui Ray Harryhausen, cum ar fi cele din „Iason şi Argonauţii”(1963)? Dacă nu, poate păriţii noştri ne mai pot da o mână de ajutor şi dacă nici asă nu merge, atunci putem să uităm de trecut şi să ne bucurăm de kitsch-ul nostru cel de toate zilele. De la flori şi vaze de plastic, birturi de cartier sau mileurile din unele biserici marginaşe, la magazine de genul „Visul imaginaţiei” şi majoritatea pieţelor, Clujul abundă de culoare şi produse făcute pe vapor. Toate laolaltă spun ceva despre cine suntem şi ceea ce consumăm sau suntem obligaţi să consumăm, deşi nu poţi judeca omul după ceea ce cumpară, sau poţi? Cum se întâmpla cu mai toate lucrurile create de vertebratele „care suntem”, e normal să aibă două tăişuri, astfel şi kitsch-ul ăsta poate să fie util la ceva sau măcar să fascineze cumva. Biciul din titlu poate lovi foarte adânc şi acolo unde trebuie, în multe cazuri lucrând ca un efect placebo, creând o plăcere mai degrabă dacât a fi util, dar asta nu ne face pe toţi masochişti. Ce-i drept biciuindu-ne cu kitsch şi simţindu-ne mai bine, în ciuda faptului că unii se biciuesc kitschos, e posibil sa vedem şi inversul, adică ceea ce e normal si frumos. Unii mai răsăriţi se folosesc mult de aşa numitul nou val de kitsch inteţionat al carui unuic scop e să evidenţieze ridicolul şi patetismul banalului în care trăim, adâncind şi suprasaturând mult graniţa dintre absurditate şi normalitate. Dacă încă nu vă daţi seama unde vreau să ajung, atunci iată aici o mână de ajutor din sectorul muzical:
Beck–Loser, Beercan; Zlad–Elektronik Supersonik; Supermax– Love machine; Beastie Boys– Intergalactic; Snoop Dog– Sensual Seduction; Fatboy Slim– Push The Tempo şi multe altele, care toate la un loc depăşesc aria muzicală şi devin în unele circumstanţe repere de stil.
Deci traiasca kitsch-ul retro/funky/disco!!!
Aşadar se poate chiar vorbi de existenţa acelui kitsch ce e dincolo de a fi obositor sau derizoriu, în sensul în care se transformă într-un fel de „ce sa nu” , iar prin efect invers sintetizeaza o conştinţă asupra realului. Păcat că la noi nu prea se creează o astfel de dorinţă de reciclare a absurdului şi derizoriului, aşa că unicul lucru ce ne rămas e să ne uităm la Taraf TV. Bucuria e că acolo găsim culori multe, „păpuşele”, „băieţaşi”, mulţi „duşmani”, inimi frânte şi minţi tulburi.
Sugerez golirea minţii şi plierea acesteia acolo unde şi când trebuie, mai ales cand vine vorba de ceea ce consumam ca produs cu impact social/vizual.
Ne auzim soon…
Sorry, comments are closed for this post.