După două filme încîntătoare, Train de vie şi Va, vis et deviens!, Radu Mihăileanu revine pe marile ecrane româneşti cu Le concert. O poveste despre genialitate, artă, comunism, postcomunism şi despre multe altele. Filmul are două planuri pe care îşi construieşte discursul: unul socio-politic – al realităţilor comuniste şi postcomuniste, altul cultural – al manifestării geniului în spaţiul social. Cele două planuri se întîlnesc în personajul Alexei Filipov, un mare dirijor rus pe care vremurile (comuniste şi postcomuniste) l-au pus la colţul societăţii.
Filmul e ratat în ambele laturi. În discursul despre realitate Mihăileanu nu face decît să schematizeze anumite traiectorii de prost gust vizibile în societate, iar orice schematizare a unor lucruri deja răs-discutate în realitate (în presă, la televizor, la bere) devine clişeu. O rînduire de clişee sărăceşte un demers artistic, fiindcă pus în relaţie cu referentul său (realul), produsul artistic pare consumat şi artificial (chiar tezist pe alocuri – a se vedea portretizarea comuniştilor francezi în film). În cealaltă latură, a discuţiei despre artă, filmul reuşeşte să obţină exact contrarul intenţiei sale: în loc să pună în lumină valoarea, ajunge să o vulgarizeze în clipa în care naşterea unei opere artistice (concertul propriu-zis din film, actul care îl face posibil) e bagatelizată. Opera de artă pare un produs făcut la mişto, de aproape oricine, în cazul în care nişte instrumentişti care nu mai cîntă de treizeci de ani sînt adunaţi de pe stradă şi într-un mare teatru din Paris reuşesc să livreze un spectacol muzical înălţător aşa cum livrează telefoane mobile contrafăcute la colţ de stradă. Din acest motiv, ceea ce Mihăileanu cere spectatorilor e să creadă că, după ce ar fi stat treizeci de ani pe tuşă, Luciano Pavarotti ar fi putut veni la Metropolitan Opera din New York şi, după ce-şi dregea glasul de două ori, ar fi susţinut fără probleme recitalul din La fille du regiment a lui Donizetti, cu momentul celor nouă octave cu tot.
Cele două planuri sînt şi pline de glume de o calitate îndoielnică, care dinamitează constant orice emoţie posibilă. E ca şi cum am fi la Concertul de An Nou al Filarmonicii din Viena, iar orchestra s-ar opri după fiecare vals ori polcă pentru a intra în scenă cei de la Vacanţa Mare ca să distreze audienţa.
Analiza detaliată a filmului poate fi citită pe LiterNet.
Filmul rulează la Cinema City.
O analiza cam serioasa pentru un film usor. E o comedie – drama simpla, insa NU in stil hollywoodian, ci in savurosul stil european. Satirizeaza cu afectiune rusii, tiganii si evreii, fara nici o teama de a fi „politically incorrect”, asta in sine e un act de curaj care merita apreciat. Filmul are cateva turnuri de situatie complet neasteptate si merita vazut, fara a avea pretentii de capodopera artistica, ci doar de un mesaj profund uman.
pentru ca e simplu de perceput ceea ce se petrece pe ecran, nu inseamna ca e vorba de o drama simpla. ceea ce si tu spui in interventia ta invita la o privire atenta, serioasa: daca trasmite un mesaj profund uman, trebuie sa vedem care e consistenta lui! si, in sensul acesta, trebuie sa vedem si daca modalitatea in care il transmite este una adecvata mesajului.
o aceeasi incercare, de a vorbi despre arta si valori, putem vedea si in ‘Restul e tacere’. cu acest film ‘Le concert’ imparte limbajul comun, usor de asimilat. ceea ce Mihaileanu rateaza, Caranfil reuseste (macar partial). filmul lui Caranfil nu are o tinuta epica intotdeauna la inaltime – mai ales personajul Leon e problematic, prin el Caranfil face tot felul de trimiteri critice la contemporaneitate, nu multe dintre ele fericite. dar la Caranfil se vede ceva: magia cinematografiei. imaginea filmului este o incintare, ea vorbeste despre magia aia care tre sa fi fost drog pentru primii realizatori de film si, astfel, arata privitorilor care e motivul adevarat pentru care mai cauta cinematograful. prin asta, macar prin asta, discursul sau despre cinema si despre valori umane ajunge sa fie acceptabil.
Radu Mihaileanu, insa, e in total dezacord cu ceea ce cauta. din cauza ca se ia la trinta cu realitatea (prin fiecare personaj in parte) fara a spune ceva substantial si din cauza ca falsifica starea naturala a produsului valoros in realitate. eu nu cred ca mesajele profund umane trebuie transmise in acest mod.
Pai si unde sunt citatele din Heidegger si Deleuze? Chiar asa simplu crezi ca este filmul asta incat sa il diseci cu instrumente de duzina, sa il reduci la niste planuri pe care se construieste discursul? Si nimic despre sacru? sau o aprofundare a actului care face posbila (prin accident – adica on kata sumbebeka-, cum spunea Aristotel) nasterea operei de arta? Dezamagitor. Mai ales ca ai scris atat.
@Bogdan
prin apel la Mari Ginditori pot fi montate doar incercari de a salva acte cinematografice ratate!
in rest, si tu spui, filmul e simplu, atit de simplu incit planurile sale pot fi vazute fara mare efort (asta nu inseamna ca drama e un fleac, fiindca discutia despre valori nu ar trebui sa fie niciodata un fleac!). istorisirea e simpla, istoria e importanta.
dar daca e bijuterie, nu e decit una falsa (spre deosebire de celelalte filme ale lui Mihaileanu, care sclipesc autentic)! asta e, citeodata si bijuteriile false trec drept obiecte de arta in ochii inocentilor!
(si vezi ca e kata symbebekos!)