În Gran Torino Clint Eastwood regizează, joacă şi cîntă. A anunţat că e ultimul rol pe care îl va face în cinema, intenţia sa fiind aceea de a se ocupa numai de regie de-acum înainte. Şi fiind un ultim rol, Clint Eastwood se auto-omagiază pînă în pînzele albe. Eastwood revizitează tipul de personaj pe care l-a întrupat în toată cariara sa: justiţiarul aflat la limită sau chiar în afara legii, omul care aduce ordinea în cetate, dar nu cu cele mai oneste metode – Dirty Harry, un tip de personaj în care observăm şi apucăturile vindicative ale foştilor civilizatori din Vestul Sălbatic, pe care îi putem vedea în colaborarile lui Eastwood cu Sergio Leone sau în excelentul său Unforgiven. Doar că acum Eastwood schimbă macazul, se beatifică.

Dacă acolo erau eroi puşi între paranteze – erau tipi ale căror metode şi acţiuni erau chestionabile, greu de acceptat ca model de conduită umană, – aci Eastwood manipulează constant sentimentele spectatorilor încît să îşi impună imaginea de părinte al comunităţii, om capabil să asigure liniştea între vecini, om capabil să călăuzească destinele celor tineri, om capabil de orice sacrificiu (chiar şi suprem) pentru binele comunităţii. O poveste sforăitoare, spusă prin personaje greu de înghiţit: Eastwood are în faţă numai caractere-simbol, alese în aşa fel încît personajul său să arate bine. Gran Torino e ca încercarea unor băieţi de a-şi impresiona prietenele plătind pe cineva să se lase bătut – nu ţine prea mult vrăjeala!

O relatare detaliată puteţi citi pe LiterNet.

Filmul rulează în Odeon CIneplex şi în Cinema City.