miercuri, 25 martie 2009, de la ora 19.30
in ceainaria librariei Carturesti

Gyorgy Dragoman s-a nascut in 1973 la Tirgu-Mures si traieste din 1988 in Ungaria. A studiat filosofia si literatura engleza la universitatea ELTE din Budapesta si a tradus in limba maghiara din Samuel Beckett, James Joyce, Ian McEwan si Irvine Welsh. A debutat in 2002 cu Cartea des-facerii (A pusztítas konyve), roman distins cu premiul Brody, urmat de piesaNiciunde (Nihil, 2003) si romanul Regele alb (A feher kiraly, 2005), pentru care i-au fost acordate premiile Tibor Dery si Sandor Marai. In numai doi ani de la aparitie, la prestigioasa editura Magveto din Budapesta, Regele alb a inregistrat un succes remarcabil, fiind publicat sau in curs de publicare in alte 18 tari.

Da, fără îndoială, mama era, rîdea foarte tare şi striga, se auzea limpede, în ciuda multor pereţi şi uşi care ne despărţeau, cum striga, bravo, tovarăşe ambasador, minunat, excelent, şi să nu-i fie teamă, să dea liniştit încă o dată, să dea numai, cît poate el de tare, s-o bată, dacă are impresia că lovind o femeie devine bărbat, atunci n-are decît s-o bată pînă dimineaţa, poftim, s-o lovească, s-o bată liniştit, şi în timp ce striga rîdea în hohote, atît de tare încît eram sigur că i-au dat lacrimile, şi atunci am deschis uşa şi am început să alerg în direcţia din care venea rîsul mamei, trecînd prin camere, traversînd holuri, apoi din nou camere, şi fiecare cameră era ticsită de obiecte, şi pretutindeni se auzea rîsul mamei care făcea să se ciocnească între ele vazele de cristal şi peştii de sticlă şi soldaţii de porţelan şi cupele şi clondirele de vin, pe unde am trecut alergînd, pe pereţi se balansau planisfere şi fotografii în ramă şi sculpturi de fildeş, iar în acvariul gol, peştii tropicali, uscaţi şi lăcuiţi, care atîrnau de fire de cupru, se mişcau de parcă ar fi-notat într-adevăr, pendulau şi brăţările de mînă şi de gleznă, înşirate pe fîşii de piele deasupra uşilor, şi sticlele sigilate, umplute cu un lichid auriu, aliniate pe etajere, şi candelabrele, totul se bîţîia ca la cutremur, şi-mi era frică să nu cadă trofeele de pe pereţi şi să mă-ngroape, şi deschideam uşă după uşă, şi treceam dintr-o cameră în alta, şi credeam că n-o s-o mai găsesc nicicînd pe mama, dar atunci am smucit o uşă şi iată-mă din nou în camera mare, mama stătea într-un picior lîngă unul dintre fotoliile din piele şi rîdea, măsuţa era răsturnată, vişinata se prelingea pe pieile de zebră, printre cioburile paharelor de cristal şi ale sticlei, un cap de antilopă căzuse de pe perete, şi capul cel mare de leu era pe jumătate căzut, ambasadorul stătea sub el, sprijinindu-l cu o mînă ridicată deasupra capului ca să nu cadă în vişinata de pe jos, cu cealaltă mînă încerca să-şi îmbrace cămaşa, iar cînd m-a văzut, a început să strige că, na, bine c-am ajuns în sfîrşit, e timpul să mă car de-acolo, şi s-o iau numaidecît cu mine şi pe prăpădita de maică-mea, cu călcîiele ei crăpate, şi că nici nu ştie de ce ne-a dat drumul în casa lui, cînd ar fi trebuit să ştie alde cine sîntem, pînă şi bunicu’ nu făcuse nici cît o ceapă degerată, cît un căcat pe băţ, iar pe tata e mai bine să-l dăm uitării pentru totdeauna, pentru că n-o să-l mai vedem nicicînd în viaţa asta căcăcioasă, pentru că ne garantează el c-o să crape-acolo unde e, acolo o să-i putrezească oasele, acolo, la Canal, şi poate să zică mersi  dacă nu ajunge în tabăra de reeducare, n-o să-l mai vedem niciodată, şi atunci am simţit cum mi se pune un nod în gît, dar mama şi de toate astea a rîs, şi trebuia să rîd şi eu, fiindcă într-adevăr era foarte caraghios ambasadorul cum stătea acolo în maioul lui de atlet, sub capul de leu cu gura căscată, pe care-l ţinea cu o mînă, încercînd să-l pună la loc, pe perete, şi în acelaşi timp vîrîndu-şi furios celălalt braţ în mîneca de la cămaşa descheiată, chiar că nu puteai să nu te strîmbi de rîs, şi atunci mama s-a uitat la mine, am văzut că-i curge sînge din nas şi fardul pe obraji, iar ea mi-a spus să mergem, tot mai rîdea, şi am luat-o de după umeri şi, împreună, am ieşit din încăpere, ambasadorul continua să stea acolo, sub capul de leu şi bombănea, l-am mai auzit şi cînd am deschis yala uşii de la intrare, dar după ce, în fine, uşa s-a trîntit în urma noastră, atunci n-am mai desluşit ce mai zbiera, iar mama mi-a zis, rîzînd, s-o ajut că şi-a rupt tocul de la un pantof, m-a luat de braţ şi aşa am coborît toate cele patru etaje. Cînd am ajuns jos, mama s-a oprit, cu o mînă şi-a aranjat ciorapii, iar cu cealaltă şi-a lipit batista de obraz, am văzut că se mai scutură de rîs, şi mi-am băgat mîna în buzunarul de la pantaloni şi l-am strîns cît am putut de tare, în pumn, pe regele alb, fildeşul rece îmi umplea bine palma, şi am ştiut atunci că nimeni n-o să mă bată în jocul de-a războiul, pentru că, pe lîngă un asemenea strateg, pînă şi cel mai falnic soldat de plumb vopsit e doar o pizdă tristă.