Dragostea pluteşte-n aer Publicat de Mirela Dimitriu in 15 octombrie 2010

“Nu-ţi face griji! O femeie înseamnă 85% apă. Doar apă, îţi spun…” În ciuda pertinentei convingeri a prietenului său, Yann Kerbec, personajul principal al filmului Dragostea pluteşte-n aer (Ma vie en l’air) se încăpăţânează să o caute pe “femeia vieţii lui”. Semnalmente: după ce Yann îi deschide portiera pentru a se urca în maşină, tânăra trebuie să îi deschidă, la rândul său, portiera pe dinăuntru. Nu-i ceva imposibil de găsit, nu-i aşa? Dar dacă două persoane îndeplinesc condiţia-cheie, iar Yann nu a învăţat încă să spună nu, în pofida faptului că a trecut de treizeci de ani… lucrurile se complică puţin. Se adaugă frica de avioane de care suferă personajul nostru masculin (în ciuda căreia este examinator într-un simulator de zbor şi ştie perfect ce trebuie să facă un pilot în cazul în care apar probleme la bord), încercarea eşuată de a-şi depăşi fobia pentru o întâlni pe una dintre domnişoare, un prieten destul de hăbăuc pe care-l are din copilărie şi care refuză să-şi găsească (sau, mai exact, să-şi moştenească) o slujbă: conducător auto pentru servicii funerare, “Din tată în fiu, din 1871”… şi tacâmul pare complet. O comedie uşoară, numai bună după o zi de muncă, la o punguţă de popcorn sau chipsuri. Dragostea pluteşte-n aer nu ar putea fi numit chiar un film memorabil, dar primeşte bonus pentru personajele destul de simpatice şi prezenţa (din păcate neexploatată la maxim) a actriţei Marion Cotillard.

Verdict: Easy-watching.

Share

Un sărut, vă rog Publicat de Mirela Dimitriu in 14 octombrie 2010

Pentru mine filmele se împart în două categorii (afară de cele clar autoriste): cele la care se simte sensibilitatea specifică a unei naţionalităţi şi cele singulare, atât de distanţate de tipologii sau standarde încât n-ai şti cum sau unde să le încadrezi. Filmul Un sărut, vă rog (Un baiser s’il vous plait) este croit tipic franţuzesc, chiar dacă nu şi tipic unei comedii – fie ele şi romantice, tot nu a reuşit să mă convingă că ar fi vorba de vreo comedie (momentele care îţi aduc un zâmbet sunt mai degrabă cauzate de un gând fugar la faptul că “numai francezilor le-ar trece prin cap să facă asta”). Trei poveşti, dintre care două sunt înrămate de întâlnirea accidentală şi ziua pe care ajung să o petreacă împreună doi necunoscuţi, iar istorisirea celorlalte vine ca o explicaţie în faţa refuzului unui sărut la despărţire. Émilie şi Gabriel devin neobişnuit de apropiaţi după doar câteva ore şi cum dimineaţa următoare o va întoarce pe Émilie la Paris (aduce vag aminte de Before Sunrise), cei doi încearcă să conştientizeze – fiecare povestind o întâmplare mai mult sau mai puţin personală – care ar putea fi consecinţele unui sărut (ce iniţial ar fi trebuit să semnifice un „Mulţumesc pentru ziua de azi.”… de câte ori i-aţi mulţumit unui străin sau unui amic astfel?) şi dacă merită sau nu să facă acest gest. Fără să divulg sfârşitul, voi spune doar că ultima scenă mi s-a părut poate cea mai reuşită din tot filmul; îmi fusese teamă că scenariul va da greş tocmai acolo, dar în schimb am avut parte de o secvenţa „curată” de dulcegării şi lucrul ăsta mi-a plăcut tare mult.

Verdict: Not on the, but on a fence.

Share

Hipsterii Publicat de Mirela Dimitriu in 12 octombrie 2010

Primul “candidat” din competiţia Comedy Cluj pe care l-am văzut anul acesta a fost comedia Hipsterii (Stilyagi, 2008), iar ca să nu lungesc mult introducerea voi spune doar că a fost şi filmul care mi-a plăcut cel mai mult dintre cele “verificate” până acum. Aş fi vrut chiar să-i dau ratingul maxim pe buletinul de vot, dar explicaţia “râzi de-ţi sar capacele” mi s-a părut total nepotrivită în context. Anii 1955-1956 exteriorizează conflictul din Uniunea Sovietică dintre masa populaţiei comuniste, cetăţenii “cenuşii” (la propriu), uniformizaţi atât intelectual, cât şi ca înfăţişare şi tinerii care-şi doresc să se exprime diferit, purtând culori cât mai vii, ţinând petreceri cu muzică jazz (total împotriva principiilor sovietice la acel moment) şi răzvrătindu-se împotriva sistemului prin comportamentul lor. Mels (al cărui nume este acronimul semnificativelor personalităţi: Marx, Engels, Lenin, Stalin), tânăr membru de partid, ce participă activ la raidurile împotriva hipsterilor, o întâlneşte pe una dintre fetele “taberei opuse”, Polina – întrevedere care îl impulsionează spre abandonarea principiilor “tovarăşilor” şi iniţierea în secretele celorlalţi, de la schimbarea frizurii şi stilului vestimentar, la procurarea unui saxofon (instrument de contrabandă) sau a unei valoroase ediţii din Kama Sutra, totul pentru a o impresiona pe vedeta “stilaţilor”. Coloana sonoră a filmului încearcă parcă sa te ridice din scaunul de la cinema în favoarea unui boogie-woogie, iar situaţiile şi dialogurile sunt… faine de tot. De văzut. Neaparat.

Verdict: Two thumbs up and a smiley face.

Share

Tapas Publicat de Mirela Dimitriu in 12 octombrie 2010

Ce ascund personajele filmului spaniol Tapas, în regia lui José Corbacho şi Juan Cruz? Un mozaic de povestioare ale locuitorilor obişnuiti din Barcelona, ce se învârt (la propriu şi la figurat) în jurul localului deţinut de Lolo – locul unde se pot servi „tapas” (aperitiv tradiţional spaniol), dar unde se poate face şi mică contrabandă (bătrânica pe nume Conchi ar putea fi desemnată drept cel mai original şi simpatic dealer), discuta despre Bruce Lee sau despre cum poate un chinez răspunde numelui de Rosalía (soţia proprietarului îşi ia brusc vacanţă, iar acesta trebuie să ascundă – o altă referinţă pentru titlul filmului: verbul „tapar” înseamnă „a tăinui” – dezertarea pentru ca orgoliul să nu îi fie vătămat în ochii clientelei). Alte două personaje (Raquel, vânzătoarea divorţată şi César, adolsecentul angajat la supermarket) încep o relaţie sexuală ce pare să devină ceva mai mult, în ciuda relaţiei pe internet pe care Raquel o are cu un argentinian. Poate cea mai sensibilă dintre poveştile filmului este cea a cuplului Conchi – Mariano, ajuns la bătrâneţe, dar care încearcă să păstreze frumuseţea şi candoarea ultimelor momente petrecute împreună (Mariano, bolnav de cancer, nu îşi doreşte prelungirea suferinţei ce ar transforma imaginea sa în ochii Conchitei). Mai mult dramă decât comedie, dar cu un umor subtil şi potrivit, colajul din Tapas funcţionează şi mă convinge că secţiunea Panorama a festivalului are destule titluri ce merită văzute.

Verdict: Thumbs up.

Share

Coafeza Publicat de Mirela Dimitriu in 12 octombrie 2010

Care este ultima comedie germană pe care aţi văzut-o şi v-a placut? Personal, îmi ia ceva timp să-mi amintesc de vreuna. Mi-am încercat totuşi norocul cu proiecţia Coafeza (Die Friseuse), din două motive: trailerul îmi sugera o atmosferă asemănătoare cu cea a filmului Graşii (Gordos) ce avusese mult succes la public la ediţia de anul acesta a TIFF-ului şi vroiam să văd un alt gen regizat de Doris Dörrie. Pe la începutul anului avusesem ocazia să văd Cireşii înfloriţi (Kirschblüten – Hanami) la cinema Victoria, drama-omagiu filmului Tokyo monogatari (1953) şi apreciasem sensibilitatea cu care Dörrie îşi modelase povestea. Astăzi am avut, înca o dată, proba calităţilor sale în domeniul cinematografic. Pe scurt, personajul principal – coafeza Kathi – istoriseşte unei cliente toate întâmplările prin care a trecut după despărţirea de soţul său, în încercarea de a îşi reîncepe viaţa. Uimitor este optimismul debordant de care ea dă dovadă, atitudine de-a dreptul contagioasă (nu m-am putut abţine să nu zâmbesc pe tot parcursul filmului, comedia prinzând proporţii în jurul dramei, precum seminţele plutitoare de păpădie s-ar agăţa de un scaiete) ce camuflează reuşit toate situaţiile nefericite prin care Kathi trebuie sa treacă. Atât coloana sonoră a filmului, cât şi culorile vii utilizate din plin, de la genericul de început şi până la ultima secvenţă, sunt folosite cu efect maxim de bună-dispoziţie.

Verdict: Feel-good movie.

Share

Iepure fără urechi Publicat de Mirela Dimitriu in 12 octombrie 2010

Dacă tot a dispărut peste noapte din program unul dintre filmele pe care îmi doream să le văd (Muzika, 2008), pentru ziua de sâmbătă am mers pe flyerele roz-fosforescent ale lui Kabluey (cadrele cu mascota albastră fără trăsături au fost poate unele dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultimul timp, încât parcă mi-aş fi dorit să le decupez din film) şi pe… urechile unui Iepure fără urechi (Keinohrhasen). Pe Til Schweiger (regizorul şi interpretul rolului principal) îl mai văzusem într-un alt film marcă proprie (Barfuss) şi cum nici prima dată nu mă lămurisem dacă îmi place sau nu stilul său, mi-am propus să-l retestez. De departe o poveste destul de clişeică (jurnalistul afemeiat şi insolent care riscă închisoarea, primind în schimb ore în serviciul comunităţii menite a-l “cuminţi”, ce ajunge să se reîntâlnească cu unul dintre “obiectele” utilizate în jocurile sadice din copilărie – tocmai îngrijitoarea de la centrul de zi; o revedere care nu poate veni decât la pachet cu insolita poveste de dragoste dintre cei doi), pelicula reuşeşte pe alocuri prin farmecul câtorva situaţii, dar nici pe departe îndeajuns încât să devină un film memorabil. Dialogul ironico-neconvenţional dintre personaje pare de multe ori forţat şi aglomeraţia de momente tipice comediilor americane, dar în stil german, nu-l transformă în filmul de popcorn şi râsete, iar cu atât mai puţin într-o comedie subtilă cu aromă europeană.

Verdict: Skippable.

Share

Zim şi amicii lui Publicat de Mirela Dimitriu in 12 octombrie 2010

Pentru deschiderea personală a festivalului Comedy Cluj am ales să merg la Zim and Co. (Zim şi amicii lui), chit că se suprapunea cu deschiderea oficială (trebuie să remarc: fain film ales pentru ocazie – Piraţii radioului, pe care îl văzusem deja, dar mi-am propus să-l revăd zilele următoare). Cunoscută-mi fiind reticenţa în faţa “comediilor spumoase” – de altfel, nu sunt chiar obişnuitul amator de film de comedie – speram doar să fie un film care “să meargă” şi să merite drumul prin frig până la Arta. Şi a fost, chiar mai bun decât atât, cu toate că la început nu îmi dădeam încă seama cum ar putea fi încadrat la comedie, iar la sfârşit nu ştiam unde să-mi încadrez votul (emoticonurile fără descriere mi-ar fi fost ceva mai utile). Cu un determinism specific filmelor de acest gen, Zim and Co. înlănţuie buclucurile, mai previzibile sau de-a dreptul genuine, prin care Victor Zimbietrovski (întrebarea filmului: ce origine i-aţi da numelui?) ajunge să treacă în urma unui accident de motocicletă şi în căutarea unei slujbe care să-i ofere un stat de plată. Dar cum suburbiile Parisului nu sunt chiar locul în care fumatul ierbii şi diplomele de bac merg mână în mână, Zim şi prietenii săi au destule obiective de bifat înainte de “deadline”. Plus pentru cinematografie şi scenariu. Minus mare de tot (şi în ecuaţia de faţă minus şi cu minus nu fac plus) atât pentru subtitrarea propriu-zisă, cât şi pentru responsabilii cu tasta Enter.

Verdict: Feel-good movie.

Share

Pachetele de primavara Publicat de danaga in 25 februarie 2010

26 februarie 2010

 

8 martie 2010


In perioada 26 februarie – 8 martie 2010 ceainaria librariei Carturesti din Cluj gazduieste un tirg inedit: martisoare, bijuterii, accesorii si alte obiecte artizanale, fabricate acasa sau in atelierele proprii de tineri artisti, va asteapta ca o alternativa la cadourile „clasice” ale perioadei. In fiecare zi, intre orele 14 si 20, puteti gasi aici intre patru si zece standuri, nu mereu aceleasi, pe care sa le vizitati si pe ai caror proprietari sa-i cunoasteti. Alaturi de produsele lor, libraria noastra va pregateste o selectie atenta de carti, filme, accesorii si ceaiuri adecvate momentului.

Va asteptam cu drag la aceasta veritabila expozitie dedicata Martisorului si primaverii care-ncepe sa ne zimbeasca.

Share

Acelasi personaj, de la regulile lui Queensbury, la jujitsu si montajul lui Guy Ritchie Publicat de mihaivladguta in 26 ianuarie 2010

Share