Camera sinucigasilor e un film enervant. In primul rand, pentru ca e o risipa de imagine si actori. In mod foarte potrivit, a fost prezent in sala directorul de imagine si nu regizorul. Adica a venit cine merita. (more…)
TIFF 2011 – Camera Sinucigasilor Publicat de Marius in 06 iunie 2011
TIFF 2011 – Ziua 2 – Fitzcarraldo Publicat de Marius in 04 iunie 2011
Am fost azi la Fitzcaraldo. Face parte dintr-una din seriile 3×3 ale TIFF-ului – adica scrie pe el “capodopera”, fara surle si trambite. Sala nu a fost plina, dar am stat oricum in foarte ciudatul balcon de la Victoria, unde exista un fel de masute intre scaune, pe care, cu putin efort, te poti intinde ca pe o canapea care-ti invineteste coastele. (more…)
ShareTIFF 2011 – Ziua 1 (partea a doua) și Ziua 2 (prima parte) Publicat de victor buzura in 04 iunie 2011
Am terminat ziua întâi cu Año bisiesto (Michael Rowe, 2010), un film care pătrunde în intimitatea locuinței unei tinere femei nu chiar atrăgătoare, care se complace într-i serie de aventuri de o noapte, culminând cu înfiriparea unei relații în care ea este partenerul pasiv, submissive, totul cu un scop, bineînțeles. La standardele TIFF, cele mai greu de urmărit secvențe ale filmului sunt destul de blânde, deși nu este un film pentru persoane neavizate. Până la urmă, nu este un film foarte bun, dar oferă o experiență destul de viscerală.
Despre ce am văzut astăzi, mai jos: (more…)
ShareMișcare în spațiul public: A Wall is a Screen Publicat de mihaivladguta in 09 mai 2011
Mișcare în spațiul public: A Wall is a Screen
Tur de scurt metraje prin Cluj
Lu, 30 mai 2011, ora 21.30
Punct de întâlnire: Piaţa Muzeului
Oraşul ca un mare cinematograf – scurt metraje proiectate pe zidurile clădirilor. Cu ideea lor unică de proiect, grupul „A Wall is a Screen“ fascinează de ani de zile oameni din întreaga lume. Dibăcia cu care reuşesc să aleagă filmul potrivit pentru fiecare locaţie şi să ofere audienţei ocazia să îşi privească oraşul într-o lumină nouă şi captivantă fac din turul oraşului „A Wall is a Screen“ o adevărată experienţă.
În fiecare locaţie va fi prezentat un singur scurt metraj, după care partea tehnică şi spectatorii se mută la următorul loc de proiecţie. În Cluj utilizarea spaţiului public este încă un subiect neglijat. Grupul de experţi de film prezintă noi posibilităţi de creare a spaţiilor publice şi a efectelor cu ajutorul unui videoproiector şi a difuzoarelor. Bineînţeles traseul conceput de „A Wall is a Screen“ rămâne strict secret, astfel încât chiar clujenii vor fi uimiţi să găsească în colţurile cele mai ascunse mici cinematografe.
Turul durează aproximativ 1,5 ore, este gratuit şi are loc chiar şi pe timp de ploaie.
Evenimentul va avea loc în cadrul “Zilelor Clujului”.
Share„A Wall is a Screen“ este un grup format din şase artişti care se ocupă cu filmul în spaţiul public. S-au format în 2003 şi de atunci au proiectat în întreaga lume, fiind primiţi de către spectatori cu entuziasm.
Proiecții eveniment de neratat la TIFF 2011 Publicat de Gabriel Dombri in 04 mai 2011
5 iunie 2011
10 iunie 2011
Aşa cum şi-a obişnuit deja publicul, Festivalul Internaţional de Film Transilvania aduce în fiecare an o serie de proiecţii-eveniment, pe cât de diferite ca tematici şi subiecte, pe atât de interesante şi surprinzătoare.
În acest an, cinefililor le vor fi prezentate două lumi cu totul speciale, în cadrul a două documentare emoţionante, proiectate în premieră naţională: Şcoala Noastră (r. Mona Nicoară, Miruna Coca-Cozma) şi Aripi de foc (r. Tedy Necula). (more…)
Scurtmetraje bizare (şi) româneşti la anim’est Publicat de Mirela Dimitriu in 24 octombrie 2010
(Mátyás, Mátyás – 2010)
Nu întâmplător am reunit cele două secţiuni sub un titlu comun: majoritatea animaţiilor de la Competiţia de Film Românesc m-au dus cu gândul la seara anterioară şi la scurtmetrajele ciudate. Aş putea spune chiar: cele româneşti se potriveau mai bine la Creepy Animation… sau cel puţin la cum mi-aş fi imaginat eu respectiva secţiune. Am fost oarecum dezamăgită de selecţia animaţiilor bizare, neştiind la ce trebuie să mă aştept; speram la filmuleţe stranii, dar mai imaginative la capitolul scenariu şi mai puţin dezgustătoare la partea vizuală. Ultimul adjectiv este, desigur, foarte subiectiv, o bună parte din sala arhiplină savurând şi hohotind chiar la animaţiile care mă impresionaseră cel mai puţin. (În paranteză fie spus, nu sunt un fan al filmelor horror sau a oricărui alt gen care mizează doar pe impresie/şoc vizual, fără nicio altă susţinere – decât dacă vizualul este cu adevărat excepţional).
Scurtmetrajele bizare care au făcut să merite “navigatul” printre celelalte, în ordine aleatorie: estonianul Kleit (The Dress) ce nu a stârnit nicio reacţie publicului, în ciuda unei tehnici deosebite şi a unei poveşti atât de simple despre “viaţa” unei rochii, franţuzescul Diurnambule – sau despre efemeritatea florilor, La vie de la morte – la care, în sfârşit, m-am sincronizat cu spectatorii, scurt şi ironic, acesta a primit bine-meritatele aplauze, Carne de mi carne – macabru, dar foarte simpatic în acelaşi timp, cocktail care, pare-se, nu le iese multora; menţiune pentru Jugglers 2 (stil interesant, dar realizat pe exact acelaşi calapod ca şi primul Jugglers) şi L’Oiseau (o poveste nu extraordinară, dar desenată într-un mod care, personal, îmi place). Dacă la majoritatea animaţiilor subtitrarea nu a fost o problemă (exista sau nu era necesară), totuşi lipsa acesteia de la scurtmetrajul danez Cyklerens nat a fost destul de… bizară. Iar despre restul… vor povesti alţii.
Dacă tot suntem la nominalizări, atunci preferatele mele dintre animaţiile româneşti au fost premiatul Mátyás, Mátyás, ce a mai fost proiectat la Cluj, dar cum nu a avut încă o premieră oficială, dacă se iveşte ocazia, merită văzut – cu dedicaţie specială pentru publicul clujean, o să vedeţi de ce, şi Vara 99 Mega-Hits, probabil şi pe sistem empatic, regăsindu-mă între portretele adolescentine ale anului respectiv; http://communism2010.com a fost pe cât de amuzant, pe atât de amărui la gust, iar celelalte au oscilat între bizar (cu accente simpatice) şi… mai bizar. De apreciat faptul că, în ciuda lipsei fondurilor pentru astfel de proiecte, totuşi animatorii români se străduiesc să îşi găsească şi păstreze locul la anim’est.
ShareBonus: Reacţie faină din public:
- Eu vreau să ştiu unde merg toţi!
- Eu vreau să ştiu dacă l-au internat pe scenarist.
Iluzionistul Publicat de Mirela Dimitriu in 24 octombrie 2010
Mărturisesc că e prima ediţie anim’est la care particip, în ciuda declaratei atracţii pentru filmele de desene animate. Pentru că s-a nimerit să fie un weekend foarte încărcat (şi pentru că ştiam, în mare parte, clipurile de la Competiţia videoclip & advertising), primul film la care am ajuns a fost Iluzionistul lui Sylvain Chomet. Sala plină de la Victoria a fost o surpriză tare frumoasă şi sper că mulţi dintre spectatori au plecat de la film cel puţin la fel de plăcut impresionaţi ca şi mine. Recenziile citite păreau că se separă în “love it or hate it”, atât din partea criticilor, cât şi a publicului.
Frumuseţea decadentă a peisajului urban este minunat explorată de Chomet prin imaginea oraşului Edinburgh, unde magicianul nostru ajunge, în speranţa unei asistenţe mai receptive decât cea care-l întâmpinase în Paris sau Londra. Un Edinburgh foarte frumos creionat (îmi voi permite această exprimare – mai ales în ceea ce priveşte tehnica filmului, o bine-venită excepţie faţă de numarul covârşitor de animaţii ce folosesc CGI-ul), pe care l-am recunoscut şi la care m-aş întoarce oricând. Aparenta atmosferă întunecată sau deprimantă – descrisă cu deosebită acurateţe – şi personajele ciudate, dar atât de umane, contribuie la imaginea lumii moderne şi tehnologizate în care găsirea unui slujbe “de modă veche” devine o sarcină extrem de dificilă. “Nu există magicieni.” – este mesajul pe care bătrânul iluzionist i-l lasă protejatei sale în momentul în care se decide să tragă cortina/închidă luminile spectacolului său. Lipsa aproape completă a dialogului (puţinele replici sunt frânturi în gaelică şi franceză) nu este esenţială pentru film, fiind înlocuită de captivanta coloană sonoră, umorul trist (nu, pentru Iluzionistul, sintagma aceasta nu e deloc ciudată) şi atent-înfăţişatele detalii dintr-o “felie de viaţă” (o felie de lămâie cu miere, dacă ar trebui să-i descriu gustul).
Poate exagerările sau clişeizările situaţiilor comice sunt pe alocuri minusul peliculei, dar ele nu au fost un real detriment pentru a recunoaşte (mai mult sau mai puţin tăcut, ca şi filmul) că “mi-a plăcut ce am văzut”.
ShareBal-Can-Can Publicat de Mirela Dimitriu in 17 octombrie 2010
Această mini-recenzie trebuia să fie despre filmul Aşteptându-l pe Pasolini (En attendant Pasolini). Pentru că nu reuşisem să ajung la proiecţiile anterioare, îmi propusesem să închei festivalul mergând la Victoria în seara asta la filmul misterios (nici chiar IMDb-ul nu-mi oferea nicio informaţie) şi cu titlu atrăgător regizat de marocanul Daoud Aoulad-Syad. Dar cum s-ar fi putut să îl aştept pe Pasolini şi chiar să apară? Poate că ar fi fost de-a dreptul ciudat să nu mă trezesc şi eu în postura personajelor din piesa beckettiană. Totuşi, dacă anunţul lipit pe uşa cinematografului a avut bunăvoinţa să mă înştiinţeze că nu are rost să mai stau în expectativă, mi-am luat bocceluţa şi am mers acasă, hotărâtă fiind să scriu măcar despre un alt film, zarurile interioare optând pentru producţia macedoneană Bal-Can-Can. Ştiţi vorba aceea “când la bal, când la spital” – cam aşa s-ar caracteriza în mare şi acţiunea filmului, asezonată bine cu influenţele balcanice de rigoare, cu umorul sau prejudecăţile care apar mai totdeauna când vine vorba de Europa de Sud-Est. Dacă începutul mă entuziasmase de-a dreptul… o morgă unde se ţin discuţii între personajele acoperite de cearşafuri albe, aşa ceva nu-mi fusese încă dat să văd în vreun alt film şi speram la o comedie neagră înţesată de tot felul de momente neprevăzute, continuarea “a fost şi/sau n-a fost”… Bine punctate situaţiile absurde, tipic balcanice, dar parcă prea mult a durat căutarea soacrei înfăşurate în covor, iar deznodământul – mai plin de acţiune (vezi nelipsita bătălie finală) decât de substanţă – nu m-a prea convins. Dar nici n-aş spune că mi-am pierdut vremea degeaba, deci (un ultim):
ShareVerdict: Road trip on the fence.
Magicianul Publicat de Mirela Dimitriu in 17 octombrie 2010
Toate lucrurile legate de iluzionism, jonglerie, mimi, magie sau clovni au exercitat o fascinaţie deosebită asupra mea; mă impresionează în continuare voalul acela transparent dintre ceea ce suntem în stare să vedem şi ceea ce se întâmplă, de fapt, în spatele cortinei, măştilor sau machiajului care ne ia ochii în primă fază. Cred că de aici a pornit dorinţa de a vedea filmul turcesc Magicianul (Hokkabaz) de la Comedy Cluj. Nu sunt eu cea mai pricepută persoană în tainele Orientului, dar ocazional, poate ca un exerciţiu, încerc să mai deschid portiţa şi spre vestitele specialităţi turceşti. Iar ce am văzut de data aceasta a fost destul de plăcut. Magicianul este un road-movie ce împleteşte comedia cu drama şi pune sub semnul întrebării fragila graniţă dintre ceea ce este vizibil şi ceea ce nu poate fi distins atât de clar – poate nu în mod aleatoriu “trupa” formată dintre nu foarte priceputul magician Iskender şi ajutorul său, Maradona, se confruntă şi cu o problemă de natură fizică: ambii bărbaţi poartă dioptrii foarte mari şi visul pe care încearcă să îl „achiziţioneze” sunt operaţiile cu laser pentru corectarea vederii. Dar pentru a-şi putea permite costisitoarea intervenţie ei trebuie să plece într-un turneu prin ţară – un drum de la care, desigur, nu pot lipsi una bucată tată care-şi doreşte să fie înmormântat într-un cimitir special pentru veteranii de război sau o proaspăt-dispărută mireasă (în urma unui truc foarte eficient din cadrul spectacolului de magie organizat pentru nunta respectivă). Între păcălici şi magicieni, personajele reuşesc să creeze o atmosferă relaxantă ce ar fi meritat, pe alocuri, un scenariu ceva mai inventiv.
ShareVerdict: Turkish bitter-sweet desert.
