Limba română are darul de a cuprinde o mulţime de expresii care ating bine semenul atunci cînd sînt rostite cum trebuie. Dar întotdeauna are pregătită şi salvarea. Dacă semenul se supără, pe un ton cordial şi cu zîmbet de căţeluş, îi putem spune că am glumit. Ipocrizia, lucrul făcut de mîntuială, nevoia de a relaţiona cu Celălalt şi absenţa sa necontenită, relaţiile Individ-Instituţie sînt subiectele pe care le deschide Aurora. Prin urmărirea cîtorva ore din viaţa lui Viorel, un tip suspicios, precaut, care stă cu ochii-n patru.

Aurora e şi un film despre cinema, un nivel al discursului pe care filmul îl deschide prin sublinierea prezenţei aparatului-de-filmat-care-urmăreşte. Aurora scrutează prezenţa răului în societate, e interesată de Răul care îl urmăreşte pe Individ şi de Răul care-l posedă pe Individ. Cinematografia ar putea fi una dintre sursele acestei prezenţe.

Cu Aurora plonjăm într-un univers dostoievskian, care uneşte atmosfera din Demonii cu întrebările din Crimă şi pedeapsă, într-o expunere cinematografică realistă, una în care nimeni nu păcăleşte pe nimeni; doar unii – cei care au făcut un film – îi invită pe ceilalţi – spectatorii – să mediteze.

De vineri, 11.03.2011, la Cinema Arta.