Care este ultima comedie germană pe care aţi văzut-o şi v-a placut? Personal, îmi ia ceva timp să-mi amintesc de vreuna. Mi-am încercat totuşi norocul cu proiecţia Coafeza (Die Friseuse), din două motive: trailerul îmi sugera o atmosferă asemănătoare cu cea a filmului Graşii (Gordos) ce avusese mult succes la public la ediţia de anul acesta a TIFF-ului şi vroiam să văd un alt gen regizat de Doris Dörrie. Pe la începutul anului avusesem ocazia să văd Cireşii înfloriţi (Kirschblüten – Hanami) la cinema Victoria, drama-omagiu filmului Tokyo monogatari (1953) şi apreciasem sensibilitatea cu care Dörrie îşi modelase povestea. Astăzi am avut, înca o dată, proba calităţilor sale în domeniul cinematografic. Pe scurt, personajul principal – coafeza Kathi – istoriseşte unei cliente toate întâmplările prin care a trecut după despărţirea de soţul său, în încercarea de a îşi reîncepe viaţa. Uimitor este optimismul debordant de care ea dă dovadă, atitudine de-a dreptul contagioasă (nu m-am putut abţine să nu zâmbesc pe tot parcursul filmului, comedia prinzând proporţii în jurul dramei, precum seminţele plutitoare de păpădie s-ar agăţa de un scaiete) ce camuflează reuşit toate situaţiile nefericite prin care Kathi trebuie sa treacă. Atât coloana sonoră a filmului, cât şi culorile vii utilizate din plin, de la genericul de început şi până la ultima secvenţă, sunt folosite cu efect maxim de bună-dispoziţie.

Verdict: Feel-good movie.

Dacă tot a dispărut peste noapte din program unul dintre filmele pe care îmi doream să le văd (Muzika, 2008), pentru ziua de sâmbătă am mers pe flyerele roz-fosforescent ale lui Kabluey (cadrele cu mascota albastră fără trăsături au fost poate unele dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultimul timp, încât parcă mi-aş fi dorit să le decupez din film) şi pe… urechile unui Iepure fără urechi (Keinohrhasen). Pe Til Schweiger (regizorul şi interpretul rolului principal) îl mai văzusem într-un alt film marcă proprie (Barfuss) şi cum nici prima dată nu mă lămurisem dacă îmi place sau nu stilul său, mi-am propus să-l retestez. De departe o poveste destul de clişeică (jurnalistul afemeiat şi insolent care riscă închisoarea, primind în schimb ore în serviciul comunităţii menite a-l “cuminţi”, ce ajunge să se reîntâlnească cu unul dintre “obiectele” utilizate în jocurile sadice din copilărie – tocmai îngrijitoarea de la centrul de zi; o revedere care nu poate veni decât la pachet cu insolita poveste de dragoste dintre cei doi), pelicula reuşeşte pe alocuri prin farmecul câtorva situaţii, dar nici pe departe îndeajuns încât să devină un film memorabil. Dialogul ironico-neconvenţional dintre personaje pare de multe ori forţat şi aglomeraţia de momente tipice comediilor americane, dar în stil german, nu-l transformă în filmul de popcorn şi râsete, iar cu atât mai puţin într-o comedie subtilă cu aromă europeană.

Verdict: Skippable.

Pentru deschiderea personală a festivalului Comedy Cluj am ales să merg la Zim and Co. (Zim şi amicii lui), chit că se suprapunea cu deschiderea oficială (trebuie să remarc: fain film ales pentru ocazie – Piraţii radioului, pe care îl văzusem deja, dar mi-am propus să-l revăd zilele următoare). Cunoscută-mi fiind reticenţa în faţa “comediilor spumoase” – de altfel, nu sunt chiar obişnuitul amator de film de comedie – speram doar să fie un film care “să meargă” şi să merite drumul prin frig până la Arta. Şi a fost, chiar mai bun decât atât, cu toate că la început nu îmi dădeam încă seama cum ar putea fi încadrat la comedie, iar la sfârşit nu ştiam unde să-mi încadrez votul (emoticonurile fără descriere mi-ar fi fost ceva mai utile). Cu un determinism specific filmelor de acest gen, Zim and Co. înlănţuie buclucurile, mai previzibile sau de-a dreptul genuine, prin care Victor Zimbietrovski (întrebarea filmului: ce origine i-aţi da numelui?) ajunge să treacă în urma unui accident de motocicletă şi în căutarea unei slujbe care să-i ofere un stat de plată. Dar cum suburbiile Parisului nu sunt chiar locul în care fumatul ierbii şi diplomele de bac merg mână în mână, Zim şi prietenii săi au destule obiective de bifat înainte de “deadline”. Plus pentru cinematografie şi scenariu. Minus mare de tot (şi în ecuaţia de faţă minus şi cu minus nu fac plus) atât pentru subtitrarea propriu-zisă, cât şi pentru responsabilii cu tasta Enter.

Verdict: Feel-good movie.