Această mini-recenzie trebuia să fie despre filmul Aşteptându-l pe Pasolini (En attendant Pasolini). Pentru că nu reuşisem să ajung la proiecţiile anterioare, îmi propusesem să închei festivalul mergând la Victoria în seara asta la filmul misterios (nici chiar IMDb-ul nu-mi oferea nicio informaţie) şi cu titlu atrăgător regizat de marocanul Daoud Aoulad-Syad. Dar cum s-ar fi putut să îl aştept pe Pasolini şi chiar să apară? Poate că ar fi fost de-a dreptul ciudat să nu mă trezesc şi eu în postura personajelor din piesa beckettiană. Totuşi, dacă anunţul lipit pe uşa cinematografului a avut bunăvoinţa să mă înştiinţeze că nu are rost să mai stau în expectativă, mi-am luat bocceluţa şi am mers acasă, hotărâtă fiind să scriu măcar despre un alt film, zarurile interioare optând pentru producţia macedoneană Bal-Can-Can. Ştiţi vorba aceea “când la bal, când la spital” – cam aşa s-ar caracteriza în mare şi acţiunea filmului, asezonată bine cu influenţele balcanice de rigoare, cu umorul sau prejudecăţile care apar mai totdeauna când vine vorba de Europa de Sud-Est. Dacă începutul mă entuziasmase de-a dreptul… o morgă unde se ţin discuţii între personajele acoperite de cearşafuri albe, aşa ceva nu-mi fusese încă dat să văd în vreun alt film şi speram la o comedie neagră înţesată de tot felul de momente neprevăzute, continuarea “a fost şi/sau n-a fost”… Bine punctate situaţiile absurde, tipic balcanice, dar parcă prea mult a durat căutarea soacrei înfăşurate în covor, iar deznodământul – mai plin de acţiune (vezi nelipsita bătălie finală) decât de substanţă – nu m-a prea convins. Dar nici n-aş spune că mi-am pierdut vremea degeaba, deci (un ultim):

Verdict: Road trip on the fence.

Toate lucrurile legate de iluzionism, jonglerie, mimi, magie sau clovni au exercitat o fascinaţie deosebită asupra mea; mă impresionează în continuare voalul acela transparent dintre ceea ce suntem în stare să vedem şi ceea ce se întâmplă, de fapt, în spatele cortinei, măştilor sau machiajului care ne ia ochii în primă fază. Cred că de aici a pornit dorinţa de a vedea filmul turcesc Magicianul (Hokkabaz) de la Comedy Cluj. Nu sunt eu cea mai pricepută persoană în tainele Orientului, dar ocazional, poate ca un exerciţiu, încerc să mai deschid portiţa şi spre vestitele specialităţi turceşti. Iar ce am văzut de data aceasta a fost destul de plăcut. Magicianul este un road-movie ce împleteşte comedia cu drama şi pune sub semnul întrebării fragila graniţă dintre ceea ce este vizibil şi ceea ce nu poate fi distins atât de clar – poate nu în mod aleatoriu “trupa” formată dintre nu foarte priceputul magician Iskender şi ajutorul său, Maradona, se confruntă şi cu o problemă de natură fizică: ambii bărbaţi poartă dioptrii foarte mari şi visul pe care încearcă să îl „achiziţioneze” sunt operaţiile cu laser pentru corectarea vederii. Dar pentru a-şi putea permite costisitoarea intervenţie ei trebuie să plece într-un turneu prin ţară – un drum de la care, desigur, nu pot lipsi una bucată tată care-şi doreşte să fie înmormântat într-un cimitir special pentru veteranii de război sau o proaspăt-dispărută mireasă (în urma unui truc foarte eficient din cadrul spectacolului de magie organizat pentru nunta respectivă). Între păcălici şi magicieni, personajele reuşesc să creeze o atmosferă relaxantă ce ar fi meritat, pe alocuri, un scenariu ceva mai inventiv.

Verdict: Turkish bitter-sweet desert.

Tot din cadrul peliculelor care participă la Competiţie, am avut ocazia să urmăresc filmul turcesc Vavien. Citisem review-uri bune despre el, aşa că eram destul de optimistă faţă de ceea ce aveam să văd. Din păcate, spiritul meu critic sau poate gusturile mele în materie de filme nu s-au prea potrivit cu stilul abordat. Teoretic, Vavien s-ar încadra la comedie neagră, practic… e un hibrid din tot soiul de genuri – care nu m-a prea convins. Şi nu cred că este vorba de incompatibilitatea mea cu filmele de comedie neagră deoarece, în general, aceastea mă atrag, alături de alte variaţiuni mai trăsnite la care nu ştii exact cum să reacţionezi (vezi comediile nordice, unde umorul este parcă desprins dintr-o sală de cinema din cu totul altă lume). Avem de-a face cu o familie şi o casă unde tot felul de secrete sunt ascunse nu sub obişnuitul preş, dar în pereţi şi printre cărămizi; soţia strânge bani fără ştirea bărbatului, acesta cheltuieşte periodic din banii respectivi pentru a-şi întreţine pasiunea pentru o “artistă” (ce fel de artistă… rămâne să vedeţi), dar deţine şi o colecţie impresionantă de filme porno pe care o crede bine păzită de ochii celorlalţi – până când descoperă că însuşi fiul său, un adolescent ce întreţine relaţii şi cu o fată din vecini, urmăreşte în secret filmele din “arhiva” respectivă. Toată situaţia pare a atinge punctul culminant în momentul în care Celal decide să îşi “rătăcească” nevasta în timpul traseului de întoarcere după un picnic – nu degeaba îi tot spunea “Aş vrea să te arunc de pe un vârf de munte.” Condoleanţele, iar mai apoi felicitările, se strâng precum melcii după ploaie…

Verdict: Not my cup of black coffee.

“Nu-ţi face griji! O femeie înseamnă 85% apă. Doar apă, îţi spun…” În ciuda pertinentei convingeri a prietenului său, Yann Kerbec, personajul principal al filmului Dragostea pluteşte-n aer (Ma vie en l’air) se încăpăţânează să o caute pe “femeia vieţii lui”. Semnalmente: după ce Yann îi deschide portiera pentru a se urca în maşină, tânăra trebuie să îi deschidă, la rândul său, portiera pe dinăuntru. Nu-i ceva imposibil de găsit, nu-i aşa? Dar dacă două persoane îndeplinesc condiţia-cheie, iar Yann nu a învăţat încă să spună nu, în pofida faptului că a trecut de treizeci de ani… lucrurile se complică puţin. Se adaugă frica de avioane de care suferă personajul nostru masculin (în ciuda căreia este examinator într-un simulator de zbor şi ştie perfect ce trebuie să facă un pilot în cazul în care apar probleme la bord), încercarea eşuată de a-şi depăşi fobia pentru o întâlni pe una dintre domnişoare, un prieten destul de hăbăuc pe care-l are din copilărie şi care refuză să-şi găsească (sau, mai exact, să-şi moştenească) o slujbă: conducător auto pentru servicii funerare, “Din tată în fiu, din 1871”… şi tacâmul pare complet. O comedie uşoară, numai bună după o zi de muncă, la o punguţă de popcorn sau chipsuri. Dragostea pluteşte-n aer nu ar putea fi numit chiar un film memorabil, dar primeşte bonus pentru personajele destul de simpatice şi prezenţa (din păcate neexploatată la maxim) a actriţei Marion Cotillard.

Verdict: Easy-watching.

Pentru mine filmele se împart în două categorii (afară de cele clar autoriste): cele la care se simte sensibilitatea specifică a unei naţionalităţi şi cele singulare, atât de distanţate de tipologii sau standarde încât n-ai şti cum sau unde să le încadrezi. Filmul Un sărut, vă rog (Un baiser s’il vous plait) este croit tipic franţuzesc, chiar dacă nu şi tipic unei comedii – fie ele şi romantice, tot nu a reuşit să mă convingă că ar fi vorba de vreo comedie (momentele care îţi aduc un zâmbet sunt mai degrabă cauzate de un gând fugar la faptul că “numai francezilor le-ar trece prin cap să facă asta”). Trei poveşti, dintre care două sunt înrămate de întâlnirea accidentală şi ziua pe care ajung să o petreacă împreună doi necunoscuţi, iar istorisirea celorlalte vine ca o explicaţie în faţa refuzului unui sărut la despărţire. Émilie şi Gabriel devin neobişnuit de apropiaţi după doar câteva ore şi cum dimineaţa următoare o va întoarce pe Émilie la Paris (aduce vag aminte de Before Sunrise), cei doi încearcă să conştientizeze – fiecare povestind o întâmplare mai mult sau mai puţin personală – care ar putea fi consecinţele unui sărut (ce iniţial ar fi trebuit să semnifice un „Mulţumesc pentru ziua de azi.”… de câte ori i-aţi mulţumit unui străin sau unui amic astfel?) şi dacă merită sau nu să facă acest gest. Fără să divulg sfârşitul, voi spune doar că ultima scenă mi s-a părut poate cea mai reuşită din tot filmul; îmi fusese teamă că scenariul va da greş tocmai acolo, dar în schimb am avut parte de o secvenţa „curată” de dulcegării şi lucrul ăsta mi-a plăcut tare mult.

Verdict: Not on the, but on a fence.

Primul “candidat” din competiţia Comedy Cluj pe care l-am văzut anul acesta a fost comedia Hipsterii (Stilyagi, 2008), iar ca să nu lungesc mult introducerea voi spune doar că a fost şi filmul care mi-a plăcut cel mai mult dintre cele “verificate” până acum. Aş fi vrut chiar să-i dau ratingul maxim pe buletinul de vot, dar explicaţia “râzi de-ţi sar capacele” mi s-a părut total nepotrivită în context. Anii 1955-1956 exteriorizează conflictul din Uniunea Sovietică dintre masa populaţiei comuniste, cetăţenii “cenuşii” (la propriu), uniformizaţi atât intelectual, cât şi ca înfăţişare şi tinerii care-şi doresc să se exprime diferit, purtând culori cât mai vii, ţinând petreceri cu muzică jazz (total împotriva principiilor sovietice la acel moment) şi răzvrătindu-se împotriva sistemului prin comportamentul lor. Mels (al cărui nume este acronimul semnificativelor personalităţi: Marx, Engels, Lenin, Stalin), tânăr membru de partid, ce participă activ la raidurile împotriva hipsterilor, o întâlneşte pe una dintre fetele “taberei opuse”, Polina – întrevedere care îl impulsionează spre abandonarea principiilor “tovarăşilor” şi iniţierea în secretele celorlalţi, de la schimbarea frizurii şi stilului vestimentar, la procurarea unui saxofon (instrument de contrabandă) sau a unei valoroase ediţii din Kama Sutra, totul pentru a o impresiona pe vedeta “stilaţilor”. Coloana sonoră a filmului încearcă parcă sa te ridice din scaunul de la cinema în favoarea unui boogie-woogie, iar situaţiile şi dialogurile sunt… faine de tot. De văzut. Neaparat.

Verdict: Two thumbs up and a smiley face.

Ce ascund personajele filmului spaniol Tapas, în regia lui José Corbacho şi Juan Cruz? Un mozaic de povestioare ale locuitorilor obişnuiti din Barcelona, ce se învârt (la propriu şi la figurat) în jurul localului deţinut de Lolo – locul unde se pot servi „tapas” (aperitiv tradiţional spaniol), dar unde se poate face şi mică contrabandă (bătrânica pe nume Conchi ar putea fi desemnată drept cel mai original şi simpatic dealer), discuta despre Bruce Lee sau despre cum poate un chinez răspunde numelui de Rosalía (soţia proprietarului îşi ia brusc vacanţă, iar acesta trebuie să ascundă – o altă referinţă pentru titlul filmului: verbul „tapar” înseamnă „a tăinui” – dezertarea pentru ca orgoliul să nu îi fie vătămat în ochii clientelei). Alte două personaje (Raquel, vânzătoarea divorţată şi César, adolsecentul angajat la supermarket) încep o relaţie sexuală ce pare să devină ceva mai mult, în ciuda relaţiei pe internet pe care Raquel o are cu un argentinian. Poate cea mai sensibilă dintre poveştile filmului este cea a cuplului Conchi – Mariano, ajuns la bătrâneţe, dar care încearcă să păstreze frumuseţea şi candoarea ultimelor momente petrecute împreună (Mariano, bolnav de cancer, nu îşi doreşte prelungirea suferinţei ce ar transforma imaginea sa în ochii Conchitei). Mai mult dramă decât comedie, dar cu un umor subtil şi potrivit, colajul din Tapas funcţionează şi mă convinge că secţiunea Panorama a festivalului are destule titluri ce merită văzute.

Verdict: Thumbs up.

Care este ultima comedie germană pe care aţi văzut-o şi v-a placut? Personal, îmi ia ceva timp să-mi amintesc de vreuna. Mi-am încercat totuşi norocul cu proiecţia Coafeza (Die Friseuse), din două motive: trailerul îmi sugera o atmosferă asemănătoare cu cea a filmului Graşii (Gordos) ce avusese mult succes la public la ediţia de anul acesta a TIFF-ului şi vroiam să văd un alt gen regizat de Doris Dörrie. Pe la începutul anului avusesem ocazia să văd Cireşii înfloriţi (Kirschblüten – Hanami) la cinema Victoria, drama-omagiu filmului Tokyo monogatari (1953) şi apreciasem sensibilitatea cu care Dörrie îşi modelase povestea. Astăzi am avut, înca o dată, proba calităţilor sale în domeniul cinematografic. Pe scurt, personajul principal – coafeza Kathi – istoriseşte unei cliente toate întâmplările prin care a trecut după despărţirea de soţul său, în încercarea de a îşi reîncepe viaţa. Uimitor este optimismul debordant de care ea dă dovadă, atitudine de-a dreptul contagioasă (nu m-am putut abţine să nu zâmbesc pe tot parcursul filmului, comedia prinzând proporţii în jurul dramei, precum seminţele plutitoare de păpădie s-ar agăţa de un scaiete) ce camuflează reuşit toate situaţiile nefericite prin care Kathi trebuie sa treacă. Atât coloana sonoră a filmului, cât şi culorile vii utilizate din plin, de la genericul de început şi până la ultima secvenţă, sunt folosite cu efect maxim de bună-dispoziţie.

Verdict: Feel-good movie.

Dacă tot a dispărut peste noapte din program unul dintre filmele pe care îmi doream să le văd (Muzika, 2008), pentru ziua de sâmbătă am mers pe flyerele roz-fosforescent ale lui Kabluey (cadrele cu mascota albastră fără trăsături au fost poate unele dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut în ultimul timp, încât parcă mi-aş fi dorit să le decupez din film) şi pe… urechile unui Iepure fără urechi (Keinohrhasen). Pe Til Schweiger (regizorul şi interpretul rolului principal) îl mai văzusem într-un alt film marcă proprie (Barfuss) şi cum nici prima dată nu mă lămurisem dacă îmi place sau nu stilul său, mi-am propus să-l retestez. De departe o poveste destul de clişeică (jurnalistul afemeiat şi insolent care riscă închisoarea, primind în schimb ore în serviciul comunităţii menite a-l “cuminţi”, ce ajunge să se reîntâlnească cu unul dintre “obiectele” utilizate în jocurile sadice din copilărie – tocmai îngrijitoarea de la centrul de zi; o revedere care nu poate veni decât la pachet cu insolita poveste de dragoste dintre cei doi), pelicula reuşeşte pe alocuri prin farmecul câtorva situaţii, dar nici pe departe îndeajuns încât să devină un film memorabil. Dialogul ironico-neconvenţional dintre personaje pare de multe ori forţat şi aglomeraţia de momente tipice comediilor americane, dar în stil german, nu-l transformă în filmul de popcorn şi râsete, iar cu atât mai puţin într-o comedie subtilă cu aromă europeană.

Verdict: Skippable.

Pentru deschiderea personală a festivalului Comedy Cluj am ales să merg la Zim and Co. (Zim şi amicii lui), chit că se suprapunea cu deschiderea oficială (trebuie să remarc: fain film ales pentru ocazie – Piraţii radioului, pe care îl văzusem deja, dar mi-am propus să-l revăd zilele următoare). Cunoscută-mi fiind reticenţa în faţa “comediilor spumoase” – de altfel, nu sunt chiar obişnuitul amator de film de comedie – speram doar să fie un film care “să meargă” şi să merite drumul prin frig până la Arta. Şi a fost, chiar mai bun decât atât, cu toate că la început nu îmi dădeam încă seama cum ar putea fi încadrat la comedie, iar la sfârşit nu ştiam unde să-mi încadrez votul (emoticonurile fără descriere mi-ar fi fost ceva mai utile). Cu un determinism specific filmelor de acest gen, Zim and Co. înlănţuie buclucurile, mai previzibile sau de-a dreptul genuine, prin care Victor Zimbietrovski (întrebarea filmului: ce origine i-aţi da numelui?) ajunge să treacă în urma unui accident de motocicletă şi în căutarea unei slujbe care să-i ofere un stat de plată. Dar cum suburbiile Parisului nu sunt chiar locul în care fumatul ierbii şi diplomele de bac merg mână în mână, Zim şi prietenii săi au destule obiective de bifat înainte de “deadline”. Plus pentru cinematografie şi scenariu. Minus mare de tot (şi în ecuaţia de faţă minus şi cu minus nu fac plus) atât pentru subtitrarea propriu-zisă, cât şi pentru responsabilii cu tasta Enter.

Verdict: Feel-good movie.