Mărturisesc că e prima ediţie anim’est la care particip, în ciuda declaratei atracţii pentru filmele de desene animate. Pentru că s-a nimerit să fie un weekend foarte încărcat (şi pentru că ştiam, în mare parte, clipurile de la Competiţia videoclip & advertising), primul film la care am ajuns a fost Iluzionistul lui Sylvain Chomet. Sala plină de la Victoria a fost o surpriză tare frumoasă şi sper că mulţi dintre spectatori au plecat de la film cel puţin la fel de plăcut impresionaţi ca şi mine. Recenziile citite păreau că se separă în “love it or hate it”, atât din partea criticilor, cât şi a publicului.

Frumuseţea decadentă a peisajului urban este minunat explorată de Chomet prin imaginea oraşului Edinburgh, unde magicianul nostru ajunge, în speranţa unei asistenţe mai receptive decât cea care-l întâmpinase în Paris sau Londra. Un Edinburgh foarte frumos creionat (îmi voi permite această exprimare – mai ales în ceea ce priveşte tehnica filmului, o bine-venită excepţie faţă de numarul covârşitor de animaţii ce folosesc CGI-ul), pe care l-am recunoscut şi la care m-aş întoarce oricând. Aparenta atmosferă întunecată sau deprimantă – descrisă cu deosebită acurateţe – şi personajele ciudate, dar atât de umane, contribuie la imaginea lumii moderne şi tehnologizate în care găsirea unui slujbe “de modă veche” devine o sarcină extrem de dificilă. “Nu există magicieni.” – este mesajul pe care bătrânul iluzionist i-l lasă protejatei sale în momentul în care se decide să tragă cortina/închidă luminile spectacolului său. Lipsa aproape completă a dialogului (puţinele replici sunt frânturi în gaelică şi franceză) nu este esenţială pentru film, fiind înlocuită de captivanta coloană sonoră, umorul trist (nu, pentru Iluzionistul, sintagma aceasta nu e deloc ciudată) şi atent-înfăţişatele detalii dintr-o “felie de viaţă” (o felie de lămâie cu miere, dacă ar trebui să-i descriu gustul).

Poate exagerările sau clişeizările situaţiilor comice sunt pe alocuri minusul peliculei, dar ele nu au fost un real detriment pentru a recunoaşte (mai mult sau mai puţin tăcut, ca şi filmul) că “mi-a plăcut ce am văzut”.