slicker

Până acum, în ciuda avalanşei de filme bune şi foarte bune pe care le-am văzut şi apreciat, singurul film cu care stabilisem o relaţie subiectivă şi umană a fost Nothing Personal, care a sfârşit prin a-mi deveni pur şi simplu…drag. Nu mă aşteptam ca doua experienţă de genul ăsta să se întâmple cu un documentar ( !) despre Truffaut şi Godard ( !!) şi Noul Val francez ( !!!). Şi totuşi…

Truffaut şi Godard (Deux de la vague) al lui Emmanuel Laurent nu a fost nici documentarul omagial şi nici filmul care încearcă o perspectivă nouă asupra unui subiect arhi-cunoscut. A fost o relatare simplă şi emoţionantă, povestea unei prietenii, a unei vârste a cinematografului şi a unei epoci. Prin imaginile de arhivă folosite de Laurent ai ocazia de a intra în contact direct cu Parisul luat pe sus de A bout du souffle sau cu Cannes-ul bulversat de Les quatre cent coups. Tot teribilismul şi toată nebunia lui mai ’68 sunt şi ele acolo, la fel ca şi mici trufandale pentru cinefili cum e fragmentul de interviu pe care Godard i-l ia lui Fritz Lang. (more…)

Felicia inainte de toate e unul dintre acele filme care-ti cade bine si-apoi iti doresti din rasputeri sa fi fost mai bun.

Mai degraba un fel de piesa de teatru cu trei plus doua personaje, intre Mrozek si Ibsen, construita in mare din dialogurile dintre o fiica si o mama. Prima plecata de mult din tara, intoarsa cateva zile, a doua arhetipala, recogniscibila, familiara tuturor.

Inainte de proiectie, protagonista Ozana Oancea ne spune ca si-ar dori sa ne regasim cu totii in film. Bifat cu brio. Pacat ca, dincolo de asta, nu erau foarte multe de gasit acolo. Mare pacat. (more…)

Construit pe două planuri, unul în Polonia anilor ’50, celălat în zilele noastre, unul alb-negru, altul color, filmul amestecă genul noir, amărăciunea ironică central-europeană în a-şi portretiza comunismul, pe Bogart şi Arsenic and old lace, toate pentru a oferi o altă faţă a absurdului comunist.

Însă, deşi e o „jucărea” postmodernă agreabilă, intenţia jocului cu Istoria şi istoriile e subminată de faptul că filmul nu reuşeşte să nu se ia în serios până la capăt. Iar punctul în care asta se vede cel mai bine e folosirea didactică a planului prezent, justificabil de nevoia de a lega firele naraţiunii, dar superfluu în economia intregului prin concluziile moral(izante) pe care le propune.

Altfel, câteva scene memorabile – incluzând aproape întotdeauna un portret al lui Marx veghind peste cele mai halucinante situaţii – un plot făcut ca la carte, replici inspirate, ingeniozitate…toate acestea fac din Rewers un film ce merită cu siguranţă văzut.

Un fel de Kusturica urban cu bani, prostituate si tenis. Asta ar vrea sa fie Orasul Diavolului. Dar in loc sa fie pitoresc e de prost gust si in loc de fresca e farsa. Una proasta, pe seama spectatorului.

Un exemplu ratat al acelui umor balcanic de acumulare inspre absurd, cu personaje-tip si situatii neverosimile dar voit ilustrative pentru starea unei societati. Previzibil si slapstick cu pretentii, amatoricesc si scapat din frau, Orasul Diavolului nu are mai nimic de spus.

M-a dus cu gandul la notiunea de film manelist.

In mod penibil, pare a fi fost creat exclusiv pentru amuzamentul unui public format din propriile personaje, caricaturi rudimentare ale faunei de cartier. E cu usurinta cel mai prost film din competitie. Atat de trist si irelevant. A nu se vedea.

Exista taceri pline. Momente saturate de sens, care nu ar putea exista altfel decat fara cuvinte. “Ceva frumos, ceva deosebit”. Si astfel de filme exista, cele care lucreaza cu timpul, dezvoltand (sau mizand pe) specificitatea artei cinematografice.

Poveste anodina nu e unul dintre ele. E un film ale carui taceri nu semnifica, o serie de long shots care-ti lasa dureri in spranceana ridicata. Iar asta, inca, ar fi rezonabil, dar se insinueaza apoi si simbolistica amatoriceasca, didactica, plata… lentoarea filmului cenzureaza adjectivele taioase. E plicticos si naiv, sa ramanem la asta.

Subiectul este totul, de la cel mai mic individ, la moartea stelelor. La propriu. Scena necenzurata cu o nastere prin cezariana trebuie vazuta in paralel cu scena supernovei, ilustrata cu efecte speciale… modeste. E vorba despre viata, asa cum doar un adolescent cu jurnal intim ar putea crede ca o poate ilustra.

Nu e de vina vreo interpretare budista a timpului, lumii, vietii, filmului. E doar un esec in slow motion care iti taie tot cheful, cu stangacie scolareasca, fara stridente negative si uniform irelevant.