Am primit pe la şapte jumate un mesaj: “A murit Cohen”. Ce mod ciudat să începi o zi de vineri! Ştiam că voi reacţiona la vestea asta altfel decât am făcut-o când am aflat de Bowie sau de Lou Reed.  Dar nu mă aşteptam să fiu aşa tulburată. Şi nici nu mă gândeam că o să vreau să fac vreun comentariu public despre asta. Mereu am fost de părere că procesul de jelire ar trebui să fie unul intim, privat şi nu ar trebui discutate lucrurile astea pe Facebook. Şi totuşi nu mă pot abţine, o să scriu câteva rânduri despre Cohen.

Se succed la mine în cap, cu o foarte mare viteză, gânduri şi imagini legate de Leonard Cohen. Ultimul lui album era pe repeat de câteva zile. Ce frumos a fost concertul din 2012! Prima mea dezamăgire în dragoste e strâns legată de el: odată cu papucii, am primit şi romanul Beautiful Losers.  Când eram mai mică ziceam că la înmormântarea mea vreau să se cânte Alexandra Leaving. Era o referinţă în Love Actually la Joni Mitchell. Eu o să o personalizez şi o să afirm că Leonard Cohen taught me how to feel. Poţi învăţa multe de la el, e ca un duhovnic ce pare să aibă toate răspunsurile din lume. Pe Cohen îl voi asocia mereu cu concepte precum libertate, nebunie, profunzime, dragoste. Păcat că o piesă aşa frumoasă ca Dance Me to the End of Love a ajuns să fie la toate nunţile kitschoase. Famous Blue Raincoat, doamne ce versuri, ce poveste! Păcat nu a cântat-o la Bucureşti. Păcat că nu a luat Nobelul. Păcat că există aşa multe cover-uri după  Hallelujah. Păcat că trebuie să ne luăm la revedere.

I got him singing even thought the news is bad. Azi, la Friday I’m in Love, Leaving the Table: