Clujul în pelicule: László Nemes, Fiul lui Saul

2015-12-20-1450577271-6827676-sonofsaul21600x900cdefault

Un mic avertisment pentru cei care iau etichetele în serios: Fiul lui Saul e un film despre Holocaust şi nu prea. Ca şi alte filme făcute pornind de la acest subiect, lungmetrajul de debut al lui László Nemes are o dramă personală (povestea cuiva) care se intersectează cu istoria cu i mare, cu istoria aceea care la cinematograf pare didactică şi traumatizantă. În filmul lui Nemes, totuşi, cele două planuri ale istoriei sunt separate, ca şi cum protagonistul din Fiul lui Saul s-ar deplasa oarecum împotriva curentului. Ororile lagărelor de exterminare sunt prezente, dar trec literalmente în plan secund. Astfel, filmul începe cu o reconstituire metodică a felului în care e ucis un lot de evrei, de la coborârea lor din tren până la scoaterea cadavrelor din camerele de gazare. Toate astea se văd, se aud, dar din perspectiva lui Saul, din imediata lui apropiere, pierdute în fundal. Aceasta e dubla lecţie de perspectivă a lui Nemes. Pe de o parte, protagonistul pare abrutizat, şi regizorul a găsit un fel de metaforă tehnică pentru starea lui: din cauza profunzimii de câmp mici a imaginii, tot ce se vede în fundal e vag, şters. Pe de alta, pe parcursul filmului, Saul începe să caute frenetic un rabin pentru a îngropa un băiat pe care pretinde că-l recunoaşte drept propriul lui fiu. Se întâmplă multe în lagărul din film – un prizonier încearcă să fotografieze pe ascuns crimele naziste, se plănuieşte o revoltă –, dar lui Saul nu pare să-i pese. Tot ce-l interesează pe el e acest gest simbolic, care aduce cât de cât a normalitate în lumea dezumanizată a lagărului.

Ca truc narativ, această valorizare inversă a faptului mărunt şi a istoriei de manual nu e tocmai nouă. Hugo o folosea în Mizerabilii pentru a explica cum un ticălos pe nume Thénardier reuşeşte să câştige încrederea unui colonel din armata franceză în timpul bătăliei de la Waterloo; deja, istoria mare era folosită ca un pretext pentru a explica povestea deloc eroică a unui om care nu o prea înţelege, fiindcă o trăieşte confuz, în curgerea ei imediată. Aşa se vede şi istoria Holocaustului în Fiul lui Saul. Nemes şi Clara Royer, cei doi autori ai scenariului acestui film, nu-l pun însă pe Saul în poziţia deloc confortabilă a unui raisonneur. Ba chiar dimpotrivă, înspre final, cei doi îi dau lui Saul ocazia să jubileze momentan. El tot nu înţelege ce i se întâmplă, dar e pentru o clipă fericit. Ca spectator, poţi să înţelegi mai bine care sunt evenimentele definitorii. Poţi să deduci din indicii că e vorba de Auschwitz II-Birkenau, că fotografiile despre care e vorba în film sunt singurele imagini înregistrate atunci care au supravieţuit după descoperirea lagărelor. Saul însă se comportă ca un om care nu ştie (aşa cum ştie cineva care vede filmul) care e sensul ulterior al acestor evenimente. Ele au, desigur, o formă, dar una haotică şi deseori misterioasă: câte un personaj e împuşcat cu cruzime, din senin, altul scapă ca prin urechile acului. De aceea (şi acesta e probabil atuul cel mai important al filmului lui Nemes), nu există în Fiul lui Saul o teză despre Rău. Ceea ce nu înseamnă că nu există vină sau posibilităţi de a rezista. Nemes şi Royer reuşesc însă să arate cum, până şi într-o situaţie în care faptele sunt evidente, valorile morale tot intră în conflict.

Ce face aşadar Saul pe tot parcursul filmului? Îl urmărim îndeaproape, îi vedem figura cvasi-inexpresivă, ştim de la un punct ce plănuieşte, dar ne dăm seama destul de repede că în primul şi în primul rând el încearcă să scape, să treacă neobservat. De aici îşi trage filmul forţa lui impresionantă, din felul în care e tradusă în situaţii experienţa lagărului. De fiecare dată când Saul nu stă acolo unde e pus, el e înhăţat metaforic, pus la muncă, trimis în altă parte, recuperat de cei cu care lucrează cot la cot şi aşa mai departe. O parte a acestui efect ţine de formula generică a filmului. Fiul lui Saul e parţial un thriller: există un deadline (un cadavru trebuie îngropat cât mai repede), şi în curând peste el se suprapune un altul (Saul devine fără voie complice al revoltei care se pregăteşte). Există însă şi un rest, ceva mai ambiguu definit, care trimite cu gândul la putere şi la neputinţă în acelaşi timp (a ucide, a fi martor al crimelor, a proteja o victimă). Iar aici e din nou vorba de perspectivă. Chiar şi atunci când găselniţa tehnică a lui Nemes, executată cu graţie de directorul de imagine Mátyás Erdély, îşi pierde din efect sau îşi arată limitele (în unele dialoguri, de pildă, personajele care vorbesc sunt filmate destul de convenţional, prinse în acelaşi timp în cadru, dar din unghiuri opuse, astfel încât unul sau altul dintre interlocutori e văzut mai puţin clar), mecanismul haotic şi imprevizibil al lagărului continuă să funcţioneze. Ai senzaţia că, într-un fel sau altul, maşina de ucis nu se opreşte niciodată; tot ce poţi face, până şi din poziţia ceva mai priviliegiată, dar şi ingrată, al unui membru de Sonderkommando (grupele speciale formate din evrei şi forţate să colaboreze cu naziştii la execuţii), e să nu te laşi prins de rotiţele ei. Şi totuşi, Saul face mai mult de atât. El nu devine prin încăpăţânarea lui, prin felul în care ţine la nişte principii uitate în lagăr, eroul filmului. S-ar putea ca spectatorul să se identifice mai degrabă cu figurile mult mai obişnuite în cinema ale celor revoltaţi. Dincolo de gestul de auteur al lui Nemes, care are şi el nişte principii (de pildă, camera care se ţine tot timpul după Saul, orice s-ar întâmpla în apropiere), rămâne însă în picioare încercarea filmului de a înţelege un om care nu înţelege. De aceea, unii comentatori ai filmului au dreptate atunci când subliniază modestia implicită a abordării lui Nemes. El face, orişice s-ar spune, un film cu un look distinct, un film care se distanţează de altele prin stil. În acelaşi timp, însă, lecţia morală a filmului nu e cea a istoriei cu i mare. Ea există, fiindcă acesta nu e în niciun caz un film cinic, dar nu e familiară, nu se potriveşte cu opinia celui care intră în sala de cinema. Pentru a ajunge la acest efect, Nemes a făcut ceea ce ar trebui să facă probabil orice auteur: să pună lucrurile într-o lumină nouă şi să lase spectatorul să observe pe cont propriu nuanţele.

În loc de trailer, un clip cu regizorul László Nemes, în care acesta explică stilul filmului, pornind de la prima lui secvenţă

FacebookGoogle+Twitter

Sorry, comments are closed for this post.

Evenimente recomandate

There is no custom code to display.

© 2017 slicker.ro

Slicker este construit pe platforma Wordpress