Rams e genul de film care te ţine pe loc – nu fiindcă e captivant, ci din cauza regulilor lui implicite. Vizual, el încearcă să sugereze izolarea şi nimicnicia personajelor aşa cum ar face-o un western, alternând între planuri apropiate şi imagini de ansamblu, în care omul e doar un element al peisajului. Pe de altă parte, prin dialoguri sporadice şi un fel de logică mecanică a acţiunii (urmărim personajul A scriind ceva, fără să ştim exact ce, apoi deducem ce ar putea conţine pagina scrisă atunci când personajul B, după ce a primit mesajul, vine furios şi se răţoieşte la A), filmul îşi ţine spectatorul cel puţin cu un pas în urma evenimentelor. Altfel spus, drama islandezului Grímur Hákonarson îşi tratează personajele aşa cum o face de decenii bune filmul de artă. Atuul lui principal e mediul în care se desfăşoară povestea. Filmul de artă în forma lui modernă e obsedat de urban şi de o temă pe care o fetişizează de-a dreptul: alienarea. Din acest punct de vedere, Hákonarson face parte dintr-o minoritate (care nu e totuşi atât de puţin numeroasă), aceea a regizorilor care urmăresc comunităţi izolate, care gravitează de voie, de nevoie în jurul oraşelor, dar care funcţionează după o altă grilă de valori. Şi aici intervine pariul filmului: Hákonarson îşi forţează spectatorul (cel mai probabil urban) să se adapteze la ritmul diferit în care se trăieşte viaţa în afara oraşului şi să reacţioneze la valorile diferite ale unui alt mediu.

În Rams, acest loc străin de sensibilităţile oraşului se găseşte undeva în nordul Islandei. Există în film indicii subtile după care îţi poţi da seama că orăşelul în care se petrece acţiunea e modern într-un alt fel, că există aici decalaje pe care în mod normal le treci cu vederea: într-o scenă apare un spital „normal” după standardele urbane, dar pe parcursul filmului protagonistul e surprins ascultând ştirile la radio. Când se declanşează drama – crescătorii de oi din regiune trebuie să-şi sacrifice toate animalele pentru că unele dintre ele se îmbolnăvesc de scrabie, o maladie incurabilă care le afectează sistemul nervos –, devin evidente şi legăturile comunităţii de aici cu exteriorul. În film apar inspectori sanitari şi funcţionari, crescătorii nu vor să renunţe la rasa lor locală pentru nu ştiu ce oaie tratată cu hormoni, adusă din afara Islandei, iar unii se gândesc să-şi abandoneze fermele şi să emigreze. Pe acest fundal, Rams se concentrează asupra relaţiei dintre doi fraţi care stau în case vecine, dar, din motive care rămân nelămurite până la final, nu şi-au mai vorbit de 40 de ani. Din cauza stilului auster în care Hákonarson îşi spune povestea, o bună parte din ceea ce se întâmplă trebuie dedus, dar el reuşeşte în câteva scene-cheie să arate (în loc să spună, expozitiv, prin intermediul vreunui personaj) care sunt relaţiile dintre cei doi. La începutul filmului, unul dintre ei câştigă premiul doi la o competiţie a crescătorilor de animale, dar se coboară de pe podium iritat atunci când celălalt primeşte premiul cel mare. Regizorul găseşte şi o formă amuzantă de a surprinde încăpăţânarea fraţilor – ei îşi vorbesc prin mesaje, pe care le duce dintr-o parte în alta un câine. Dar Hákonarson se foloseşte în general prea puţin de umor (sau, oricum, de genul de umor care i-ar fi accesibil unui străin). Sunt scene în care comicul se insinuează subtil, cum e cea în care crescătorii se întâlnesc, îmbrăcaţi toţi în negru, şi începi să bănuieşti că toţi ţin doliu pentru oile sacrificate, sau mostre de umor mai accesibil (vezi soluţia pe care o găseşte unul dintre fraţi pentru a-l duce pe celălalt la spital), însă pe regizor pare să-l intereseze mai mult tensiunea fratricidă a situaţiei. Ce-i drept, şi această tensiune e construită în răspăr cu aşteptările spectatorului – se începe cu focuri de armă şi se continuă cu certuri mocnite. E evident însă că, dincolo de povestea de prim-plan, Hákonarson construieşte şi o reţea de aluzii la probleme ceva mai abstracte. Aici, filmul nu e atât de nou şi de curajos, orice ar zice despre el raftul de premii pe care le-a strâns între timp (unul, chiar la TIFF-ul clujean, unde pare să fi fost preferatul publicului). Hákonarson pune în Rams cîte un pic din toate: există şi ceva individualism de Hollywood, genul „nu-mi spun mie alţii ce să fac”, şi aluzii ecologice, dar mai ales o preocupare pentru familie care duce până la urmă filmul într-o direcţie destul de convenţională. Iar asta dă de bănuit: o fi Rams un film lent, care-şi frustrează spectatorul à la européenne şi-l provoacă în acelaşi timp să înţeleagă viaţa de dincolo de limitele oraşului, dar sub patina de realism cu alură de documentar tot melodrama (generică, convenţională) are ultimul cuvânt.

Unde puteţi să-l vedeţi: cinema Victoria.